Povestea porcului (guest post)
Zgomote. Oameni. Nu-mi plac oamenii. Oamenii miros urît. Nu asta mă deranjează la ei. Mă deranjează că nu știu ce vor de la mine. De la toate celelalte animale pe care le cresc în gospodărie par să tragă cîte un folos. Doar mie îmi dau să mănînc și mă răsfață zi de zi cu nămol și cu grilaj umed și rece, numai bun de frecat nările pe el. Oare ce pun la cale?
Foame. Aburi. Și astăzi femeia cu pantaloni de bărbat mă îndoapă cu pîine înmuiată în apă caldă. Oare ei își imaginează că-mi place pîinea înmuiată în apă? Nu mai contează. Mi-e foame și mănînc. În timp ce înfulec, simt cum ceva cald și moale îmi atinge urechea. Ridic privirea. Este puiul de om care se joacă cu alți pui de om și mai mici decît ea, din plastic. Mereu pune mîna pe mine. Mîna ei nu e nici rece, nici tăioasă, ca grilajul. Totuși îmi place. Ridic vesel nasul și-l lipesc de mîna ei. Chicotește. Nu-și retrage lăbuța, ca oamenii mari. Mă întreb dacă nasul a apucat să mi se încălzească de la mîncare sau a rămas înghețat de la grilaj. Important e că puiul de om rîde. Îmi place cînd rîde, se aude frumos.
Seară. Voci. Nu am văzut niciodată atîția oameni în curte. Imaginea e atît de nouă încît nu mă pot hotărî dacă îmi place sau nu. Nici nu am timp să o fac, pentru că cineva se apropie de țarcul meu. Se apleacă. De ce se apleacă? Ridică grilajul încet pînă lasă o gaură mare în el. Oare aș putea să încap pe acolo? Probabil. Dar de ce aș ieși? E plin de oameni în curte, nu știu cum vor reacționa. Par destul de sperioși. Nu ies. Mă așez pe burtă în nămol și-l privesc pe sub pleoape pe cel care a deschis grilajul. Dar ce face? Se apropie de mine, calcă prin noroi fără să se ferească și să țopăie, ca femeia cu pantaloni de bărbat. Știam eu că le place nămolul și lor. Nu are ce să nu-ți placă la el. Omul vine prin spatele meu și mă înghiontește în șold. Țip și fug prin portița deschisă. Oamenii mari fac un cerc în jurul meu. Unii au în mîini obiecte ascuțite cu care i-am văzut uneori în curte făcînd dintr-o găină două găini mai agitate. Nu-mi plac obiectele ascuțite. Încerc să fug printre picioarele lor. Nu reușesc. Simt cum mi se aruncă toți în spate. Nu pot întoarce capul să văd cîți sînt. Nici măcar nu sînt atît de grei cum mă așteptam. Nu cred că vor să ne jucăm. Urlu și încerc să fug, dar doi dintre ei se opintesc și mă răstoarnă pe o parte. Ceilalți mă încalecă. Nu pot să respir, atît de mare e grămada care mă ține nemișcat. Toți sînt aici și se lipesc de mine cumva. Singur puiul de om stă la distanță de cîțiva metri și mă privește în ochi. Nu te teme, pui de om! Știi doar că nu-ți fac nimic. Nici eu nu mă tem, vezi? Puiul de om își duce mîna la gură. De ce? Pînă acum mi-o ducea doar mie. O înțepătură puternică mă face să urlu ca niciodată. Simt cum obiectul ascuțit îmi intră adînc în gît și tresare de parcă ar căuta ceva. Pentru o secundă mă uit la oamenii mari. Par mai liniștiți. Mă întreb dacă încă urlu. Cred că da. Dar durerea a trecut deja. Acum simt ceva cald scurgîndu-mi-se pe părul aspru. Oamenii încep să slăbească strînsoarea. Dau să mă ridic, dar nu pot. Sînt obosit. Mă uit spre grilaj și e la locul lui. Mi-aș dori să-mi lipesc nasul de el. Vreau acum. Nu pot. Mă uit înspre puiul de om și e tot acolo, dar parcă pare mai departe. Încă are mîna la gură și ochii îi sclipesc într-un mod ciudat. Mi-aș dori să vină să-mi pună mîna pe ureche. Dar nu vine. Se uită doar la mine, iar acum obrajii îi sînt plini de rouă ca aceea care astupă uneori, dimineața, cîte un ochi al grilajului și face ca lumina să se vadă ciudat prin el. Nu te teme, pui de om! Nici eu nu mă tem, vezi?
Porcul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu