Roata pătrată a roabei şi faţa albă a mămăligii - un interviu cu Ghenadie Popescu

Krzysztof Gutfrański.: Ce te-a făcut să te decizi să devii artist?

Ghenadie Popescu: Nu am luat o hotărâre de acest gen. Mai mult decât atât, nici nu am visat la vârsta visărilor şi nu mi-am dorit la o etapă mai cu raţionament statutul de artist. A iesit de la sine, din firescul lucrurilor care mi s-au intâmplat. Într-un fel, m-a prins ploaia în zona asta şi tot mai stau. M-am obişnuit şi nici nu mă alungă nimeni. Am uneori momente de satisfacţie, uneori mai puţin. Ca şi în orice altă activitate, ca la toată lumea.

K. G.: Ce sens are pentru tine cuvântul “hotar”?

G. P.: „Actele la control. Ce aveţi în geantă!?” Este ceva inevitabil. Dintotdeauna au existat. E în firea omului. „Actele la control. Ce aveţi în geantă!?” E în firea omului să zgârie cu ceva o bucată de pământ şi să-i convingă pe alţii că, uite, pân' aici e al lui. „Actele la control. Ce aveţi în geantă!?” Legiferarea zgârieturii - un aspect al istoriei civilizaţiilor. Drept rezultat avem harta politică a lumii. O frumuseţe de zgârieturi peste tot ce este tare sub picior şi chiar şi prin apă se bagă. „Actele la control. Ce aveţi în geantă!?” Experienţa mea de traversare a hotarului nu e atât cantitativă cât calitativa... E diversă. „Actele la contr...” Cer scuze, cred ca-i un virus. Se declanşează când vine vorba de... Să nu-i zic pe nume... de zgârietură. Am traversat linia de trecere cu diferite mijloace de transport. Situaţiile neobişnuite pe care le cream şi în care s-au pomenit persoanele care veghează trecerea îi făcea să iasă cumva din curiozitatea-de-servici, obligatorie, specifică funcţiei lor şi să dea frâu liber curiozităţii-lumeşti. Plus la asta, m-am ciocnit cu tot felul de interdicţii foarte utile pentru toată lumea şi bineînţeles, întemeiate, dar după mine, extrem de plictisitoare. Aş fi foarte mândru de legislaţia ţării mele, dacă într-o buna zi în regulamentul de traversare al frontierei de stat aş da de: „Se interzice traversarea frontierei sărind într-un picior”, sau „Persoanelor care au consumat produse alimentare în ultimele 2 ore”, sau „Fiecare persoană are obligaţia să cinstească un pahar cu vin la botul calului în momentul solemn de traversare al liniei albe”. Cât nu am fi de diferiţi, cel care impune aceste tandeme certe: al nostru - străin, legitim-ilegal, paşaport valabil - acte în neregulă, etc. este totuşi hotarul. „Actele la control. Ce aveţi în geantă!?”

K. G.: Cum ai început să călătoreşti?

G. P: Tot timpul am avut necesitatea de a ieşi şi de a mă întoarce. Odată pornit la drum chiar din primele clipe deja vroiam înapoi, acasă, la anturajul obişnuit. Deşi contemplam întoarcerea, îmi continuam totuşi calea cu un amestec de încăpaţânare, curiozitate, un soi de frică care nu lasă bucuria să înmoaie genunchii şi, bineînţeles, răbdare, răbdare de cloşcă, îi ştiu bine mirosul. Cu măsură face bine oricui. Prima escapadă a fost pe râul Căinari. Am parcurs întregul râu în doi cu un prieten. A fost o aventură grozavă. Au urmat mai multe ieşiri cu bicicleta. Dealtfel, în ultimii ani am recurs la diferite mijloace de transport. Am un deosebit interes faţă de roabă ca mijloc de locomoţie. Am călătorit mult şi cu vehicole de elaborare proprie. Pe drumuri mă simt cel mai bine, dar oricum mecanismul care a fost de la începuturi funcţionează nestingherit - contemplez întoarcerea din primele clipe ale pornirii la drum.

Teodor Ajder: Aflându-se la muncă în carierele din lagărul nazist de concentrare Mauthauzen, Stanisław Grezsiuk îşi amintea că în încercarea de a evita munca silnică, dă de o roabă. "De atunci nu mai eram singur, scrie Grzesiuk, ci în tovărăşia roabei, care devenise un fel de scut ce mă apăra de bătai[le gardienilor]." Nu s-a despărţit de roabă până la sfârşitul şederii sale în carierele de piatra. Roaba este un obiect pe care îl utilizezi adesea în lucrările tale. De ce?
G. P.: Există ceva inexplicabil pentru mine în mecanismul ataşării. Şi faţă de roabă am anume un asa fel de ataşament. Am intrat cu ea în dans, după câte-mi amintesc, în perioada când încercam să-mi clarific fenomenul robiei. Roabă-robie. Clarificarea conceptului robie am trecut-o la mesaje nefinalizate, dar cu roaba fac plimbări peste tot unde reuşesc. Roaba îmi dă senzaţia că nu-s singur. Ar fi corect să pomenesc aici de comoditatea robiei, dar o să zic de comoditatea roabei ca mijloc de transport. E extraordinar de comodă. Se potriveşte de minune cu arhitectonica şi mecanica corpului uman. De parcă ar fi continuitatea mâinilor cu palmele, care se măresc şi formează coşul roabei. Roaba are ceva uman în esenţa ei, ca şi robia, de fapt.
T. A.: În timpul rezidenței tale de aici din Torun ai petrecut câteva zile călătorind cu o roabă prin oraş. Împărtăşeşte-ne câte ceva dintre descoperirile pe care le-ai făcut.
G. P: Am descoperit oraşul pentru mine. Nu am avut nici un scop anume, roaba mi-i martoră. Nici nu ştiam până în ultima clipă cu ce voi umplea coşul roabei. L-am umplut cu zăpadă, pentru că era un bun care se găsea peste tot în oraş, era şi gratis, era neprivatizată. Pentru prima dată, datorită roabei, am realizat că în Torun zăpada nu e încă privatizată. E aşa de multă, încât poţi să o foloseşti cât doreşti. Asta a fost cea mai importantă descoperire pe care am făcut-o în călătoria cu roaba prin Torun.
K. G.: În arta ta, atât în obiecte cât şi în acţiuni exista un anumit motiv comun. Deşi te ocupi de lucruri complet diferite: de treci oamenii peste hotar ascunzându-i într-o mămăliga gigantică, de mâini bicicleta de la Chişinău spre Paris ca să vizitezi o expoziţie, de dansezi cu propriul tău pat într-o clipă de răgaz sau de-ţi înregistrezi pe ascuns cu un aparat de filmat vizitatorii din atelier, în toate, cred eu, se simte un fel special de sensibilitate, o atitudine aparte pe care o ai faţă de lucruri. Ce sunt lucrurile pentru tine?

G. P.: Sunt vehicole, la fel ca şi eu pentru ele. Când eu le car, când ele mă poartă. Pentru mine, totul ce are formă este un purtător de ceva, cel puţin purtătoare de informaţie. Deseori mă opresc la ideea că lucrurile pot fi cunoscute vizual numai având ochi de nomad. Pentru modul de viaţă sedentar sunt de ajuns urechile. În societatea contemporană, sedentar-consumeristă există un potenţial imens care-i implicat în producerea materiei false pentru menţinerea circulaţiei aparenţelor vizuale, în devalorizarea imaginei. Şi ce treaba am eu cu toate astea? Maimuţăresc sau, ontologic vorbind, sunt un parazit, care nu face altceva decât să se joace cu simboluri, situaţii convenţionale, norme stabilite... Dintotdeauna am fost atras de obiecte inutile, obiecte pe care mi-a fost dificil să le arunc la gunoi.

T. A.: De ce pornind de la auditiv ca mijloc mai iubit de cei sedentari, afirmi că vizualul e folosit pe post de decor în societatea consumeristă? Eu aş susţine altceva, bunăoară, faptul că gândeşti mai „sculptural” decât alţii şi de aceea dai prioritate, iubeşti şi în acelaşi timp urăşti mai mult vizualul decât verbalul.

G. P.: Nu că-i mai iubit. E o propunere de-a mea mai fantezista. Sunetul e mai puţin încăpător ca vas şi de aceea vizualul e exploatat mai mult pentru a căra minciuna. E folosit în scopuri meschine (în publicitate, de-o pildă). Nu vreau să se ajungă la a alege dintre a deveni orb sau surdo-mut. Dac' nu priveşti chestiile astea ca pe nişte jocuri (de-a Mărgelele de sticlă descris de Hermann Hesse şi nu numai) ai toate şansele ori să înnebuneşti, ori să devii acolitul căreiva doctrini, ca mai apoi să începi să-ţi făcăluieşti cu sânge rece oponenţii ideologici.

T. A.: Grzesiuk zicea despre devalorizarea imaginii ceva de genul ăsta: „M-am obişnuit atât de mult cu priveliştea nebunilor şi a morţii incât nu mă mai impresionau în nici un fel...” N-ai vrea să comentezi cumva replica asta a lui?

G.P. : Nu sunt un comentator prea abil. Mai ales că aici e vorba despre experienţa personală a lui Grzesiuk. Omul ăsta a trecut prin situaţii în care se declanşează mecanizme de protejare interioare de cea mai înalta eficienta. Lumea numeşte acest mecanism – indiferenţa. E destul de generalizat, dar n-ai ce-i face. Cui nu-i place sa încerce sa se reformateze.

K. G. : Tratezi obiectele de parcă ar fi animate, de parcă ai întrevedea în ele apariţii unice, secrete ale vieţii...

G. P. : Termenul de „geometrie secretă” l-am împrumutat de la profesorul meu Veceaslav Fisticanu, care zicea că lucrurile simple sunt mai complicate în ceea ce ascund, decât lucrurile complicate în ceea ce scot la iveală. Îl utilizez deseori pentru a-mi îndreptăţi inabilitatea de a explica ceva. Animaţia de care vorbeşti întradevăr exista numai că spre deosebire de desenele animate, situaţiile animate sunt despărţite între ele de pauze destul de mari (grijele cotidiene), aşa că majoritatea oamenilor nu fac legătura între aceste situaţii, pur şi simplu uitând elementul precedent, fiind ocupaţi cu chestii absolut serioase. Pân' la urmă asta-i prerogativa copiilor. Pentru ei aceste situaţii sunt un material util pentru dezvoltare, ca ajungând maturi să fie preocupaţi, la rândul lor, doar de lucruri serioase.

K. G. : În lucrările tale adesea figurează animale. Care e rolul lor?

G. P. : Păi, nu ştiu de ce. Eu nu le chem. Dacă zici că sunt, înseamnă că vin singure. Nu am stăpânit vreodată vreun animal viu. Cred că am evitat inconştient responsabilitatea pentru cineva îmblânzit. Dar zic că mi-ar fi dat mult prietenia, spre exemplu, cu un câine ciobănesc, cu o gaşcă de arici năstruşnici sau cu un elefant pensionar de la circ. Am crescut la ţară şi erau permanent în jurul nostru tot felul de dobitoace. Cel mai mult îmi plăceau caii, dar cal noi nu aveam. În URSS calul era strict interzis ca proprietate privată. Probabil era considerat unitate de luptă şi era luat la evidenţă. Visul meu cel mai virtuos era să devin mânz ca să pot dormi cu caii în grajd, că tare-mi mai plăcea mirosul de acolo şi sunetul care-l scoteau caii când ronţăiau iarbă. Eram sigur că dacă o să cresc mare, ap' numai pentru a mă face căruţaş în toată legea. Cei mai în vârstă ziceau că ideea nu-i chiar reuşită, că tre' s' vreau să devin medic, inginer... Dar acu, având la mână carnetul de muncă, pot constata că nici căruţaş, nici medic şi nici chiar inginer nu am ajuns.
Ca şi mulţi dintre colegii mei de specie, care utilizează animalele pentru a fi puternici transformându-le în cârnaţi, pârjoale, blănuri, hot-doguri sau, pentru a deveni mai buni şi mai generoşi, unii dintre noi elaborează structuri de protejare a animalelor, le cos haine elegante, vizite sistematice la coafor, le lasă în moştenire averi uriaşe, utilizez şi eu animalele în pictură sau obiectele mele. Mă interesează în special aspectul lor simbolic. De exemplu, îmi zic viţel dacă dau grăbit peste cap un pachet cu lapte direct de pe raft din supermarket. În mod firesc prezenţa unui viţel în carne şi oase în compartimentul de lactate al supermarketului X este practic imposibilă. Dar cu câtă uşurinţă şi naturaleţe mă categorisesc viţel sau îl numesc măgar, berbec, ţap, şacal, căţea, porc pe aproapele meu care nu-mi vine la socoteală. Sau le zic iepuraş, veveriţă, pisicuţă, vultur, leu celor de la care vreau să obţin câte ceva. Închipuiţi-vă corabia lui Noe plina cu indivizi , în perechi desigur, care având aspectul fizic al omului sunt de fapt porci, berbeci, scorchii, măgari. Bună treabă, nu ?

T. A.: Istoria artei ne arată că mulţi dintre artiştii care se ciocnesc de problematica animalului ajung ineluctabil să se frământe şi asupra baligei, uneori o folosesc doar ca imagine, alteori ca materie primă în obiectele pe care le făuresc.

G.P.: Optimist, dar să ştii că şi în cazul când meditezi despre condiţia umană, dacă eşti onest şi liber, tot acolo dai. Numai cei angajaţi politic vorbesc despre nuş' ce spirit, măreţie, pe când adevărata artă e despre partea mai excrementală. Partea pe care omul o ascunde de alţii, pe uşa căreia pune clanţa.

T.A.: Ai folosit de mai multe ori tizicul.

G. P.: Şi în cazul ăsta e vorba despre alegorii. Am o lucrare-video care se numeşte “NNapoi la entuziasm”. E alcatuită din 2 componente: procesul de facere a tizicului şi secvente-găsite, preluate din documentarul realizat de Dziga Vertov în 1930 “Entuziasm”. Cu intervenţii de inversare şi accelerare în componenta cu tizicul. E o piesă video cumva mai personală, ţine de oameni dragi mie , din care cauză pierde din certitudinea estetic-conceptuală şi la general aş zice că este chiar un film patriotic.
Mai este şi „Dictionatrul român-moldovenesc”, tot din tizic şi ăsta. E o carte pliantă. Am folosit tizicul drept hârtie, pe care am scris în Braille cu alice de plumb Balada Mioriţa. Mi-au dat premiul Ministerului Culturii şi Cultelor din Romania pe el - 25 milioane de lei vechi. Cu alte cuvinte, m-am făcut multimilionar cu tizicu. Când mă porneam la Chişinău cu foile de tizic taică-meu îmi zicea să-mi pun în geantă nişte fasole sau cartofi. “Da ci bagi, măi, tizicu ista în geantă?” Iar eu: „Taci tatăi, că la Chişinău tizic nu găseşti aşa uşor, dar fasoli şi cartofi - cât vrei!”.

K. G.: Cine sunt eroii tăi? Cine crezi că se află la izvoarele inspiraţiei tale?

G.P.: Nu prea am ce spune aici. De mult timp nu mai privesc televizorul, aşa că nu-s la curent cu topul eroilor. În loc, mă întreţin cu personaje vii, de la care mereu primesc lecţii de conviețuire. Sunt diferiţi ca vârstă, stare socială sau dispoziţie de moment. În atelierul de pictură, unde m-am aflat o perioadă de timp, orice beţie ordinară sau fastuoasă o numeam inspiraţie. Nu m-am gândit care ar fi izvoarele inspiraţiei. Poate, în primul rând, lipsurile. Inspiraţia e ca un reflex de a acoperire a găurilor. Cu ce ? Cu orice am la îndemână...

K.G.: Ce înseamnă pentru tine mămăliga, care, dealtfel, figurează în lucrările tale ca o substanţă de bază, aş numi-o chiar „cosmică”?

G.P.: În afară de aceea că înseamnă totul, mai e şi o masă caldă, hrănitoare care scoate aburi anume în momentul în care toată lumea aşteaptă anume asta - să scoată aburi. Cineva îmi spunea că încă din antichitate până în timpurile noastre mămăliga e servită în mod ritualic în timpul semnării tratatelor de pace dintre părţile aflate în conflict. E peste tot aşa, nu contează dacă se cultivă sau nu porumb pe solurile părţilor aflate în conflict. Dacă nu e, apoi se importă făină. La urma urmelor, moldoveni sunt peste tot, chear şi în Indonezia, unde fac şi revoluţii. Apropo, tot Mămăligă se numea- Vasile fiul lui Panteleimon din Paşcani- erou naţional al poporului indonezian. A luptat pentru eliberarea de sub jugul colonial.
La ea acasă, în Basarabia sau ce a mai rămas din Basarabia, se zice că mămăliga nu are nimic cu revoluţia, cică nu exploadează... e un autoreproş, ajuns zicală. Şi din haragi tre' s' ţuşnească gloanţe - asta ar fi o zicală pe potriva unei naţiuni care se respectă.
Am un interes aparte pentru mămăligă. În primul rând pentru forma ei, mai precis spus profilul. Aşa profil nu am mai intâlnit nicăieri. Doar poate piramida lui Cheops, luminată de soarele în zenit. Însă, nu am văzut cu ochii mei piramida din Giza, doar pe reproduceri şi de aceea nu o luăm în calcul. În ceea ce priveşte conţinutu,l e mai încurcată treaba. Am sculptat o serie de obiecte, care ating într-un fel sau altul complexele şi aspiraţiile poporului din care fac parte.

K.G.: Sunt curios să-ţi aflu opinia despre instituţiile culturii de la voi.

G.P.: Încă nu sunt perfecte. Concluzia nu-mi aparţine. Se aud vorbe. Eu sunt angajat într-o instituţie de cultură - Muzeul de Etnografie. Cei drept, muncesc în sectia tehnica, aşa că-s responsabil doar parţial de imperfecţiune.

K.G.: Se poate oare spune că şi în aceste instituţii apare o mecanică similară de mimitism, ca de exemplu, în aşa numitul proces de transformare economică în Europa de est?

G.P.: Sigur că se poate spune. Ce-am face fără mimetism? Se raportează la specificul zilei de azi şi cred că e un răspuns corect. Nu? Eh, ce-aş mai bârfi eu acum una sau mai multe instituţii de cultura... dar nu-mi vine nimic în cap. Mai degrabă îmi apar în faţa ochilor lumea pe care am întâlnit-o în această sferă. O diversitate de caractere, foarte multa lume bună, simpatici, binevoitori, beţivi, perseverenţi, şmecheri, responsabili şi iresponsabili, machiaţi, erudiţi şi pur şi simplu oameni de treabă. Naiv fiind prin excelenţă, bănuesc eu, mimează şi ei între ei.

K. G.: Există oare în Moldova o "mafie" a culturii? Daca da, apoi cum se manifstă?
Nu se poate fără mafie! Suntem doar urmaşii Romei, şi de la Roma până în Sicilia sunt doar trei zile de mânat lejer bicicleta. Avem tot dreptul să folosim cuvântul respectiv. Plus la asta suntem într-o zonă unde se experimentează fără scrupule. Dar mă ia groaza la gândul că în cultura noastră există mafie. Poate în incultură ? Deoarece la noi nu există ministerul inculturii, funcţia de administrare, de gestionare a acestei structuri e preluată de mafie. Unde pune mâna mafia acolo-i ordine. Sunt puse pe roate caravele de tot felul, înfloreşte importul de televizoare care arată doar un fel de limbaj sau mai bine zis limbă. Cei din regiunea de unde provin aceste televizoare dintotdeauna au avut mare grijă de starea spiritual-emoţională a populaţiei de pe la noi. Se mai vorbeşte şi de persoane de legătură. Se numesc când cumătri, când nanaşi, când fini, uneori, să-mi fie cu iertare, chiar plemianici.
K.G.: Prin instalaţia cu craveţi, pe care ai pus-o la cale în Torun, ai afirmat că ai adus "alt" trecut dintr-o ţară a lumii a "treia", cum să înţeleg asta?

G.P.: Mă refeream la partea a doua a instalaţiei, adică la ceea ce era în interiorul gardului din cravate - un podium sportiv cu 3 feluri de bucate pe el. La felul întâi - borş, doi- terci cu pârjoală şi trei - compot. Toate astea fiind o formulă culinară elaborată de aparatul partinic stalinist pentru întregul popor sovietic. Prin prisma acestei formule culinare mă refeream la acea parte a trecutului sovietic de care, consider, e timpul să ne debarasăm. De la cosmetică pentru mulgătoare, până la cărticica de rugăciuni pentru cosmonauţi, toţi primeau formule de existenţă emise de partid. Abaterea de la linia elaborată de partid se pedepsea în numele unui viitor luminos. Viitorul văzut luminos atunci, devenind prezent, care este cum este, a adus cu sine trebuințele populației de a avea o instrucţiune unică de existenţă, de a se afla într-o dulce şi romantică stare de iresponsabilitate. Mentalitatea majorităţii nu a suferit mari schimbări - tot sovietică rămâne. Formula culinară scoasă în stradă şi împrejmuită cu un gard din cravate viu colorate dar vechi, cumpărate la mâna a doua, gard care la rândul său semnifică limitarea, interdicţia, getoizarea unui spaţiu, este mai degrabă o mărturisire a regretului decât o pocăinţă faţă de trecutul care încă n-a trecut.

T.A. : Am auzit ca recent ai dat o fuga cu o roaba până în Transnistria. Cum a fost?

G.P. : Am cărat roaba de la nord (Camenca) la sud (Dnestrovsc) timp de 6 zile. Roaba, bineînţeles, era tricoloră. A fost puţin tensionat, dar cred că focarul tensionării se afla mai mult la mine în cap sau poate pur şi simplu am avut noroc. Nu am avut aventuri neplăcute cu organele respective, deşi cred că şi eu semănam mai mult cu un vânzător ambulant de "pirojoace". De câteva ori am fost întrebat de către cei pe care-i întlneam în cale dacă nu am pirojoace cu varză.






































Mai multe despre Ghenadie Popescu aflaţi aici:
http://ghenadiepopescu.wordpress.com/