Tortul „CACA”

- Eliberaţi-mă! E inuman! Aici e doar o găleată mare cu caca... Nimic de mâncat!
- Ai doar caca, nu?
/www.southparkstudios.com, episod 1413/


Cu câteva zile înainte de noua sclipire a lui Anatol Mătăsaru în mass-media autohtonă, (mă refer la treabă mare adusă cadou procurorilor corupţi de ziua naţională a procurorilor cinstiţi – 18 ianuarie) citii din „În umbra colinelor” de Giovanni Arpino următoarele: „Au revenit ducând în doi o tavă foarte lungă, i-au întâmpinat ţipete, cuvinte porcoase, râsete, eforturi prefăcute de vomitare, căci pe tavă se găseau aranjate în două rânduri paralele peste douăzeci de oliţe de noapte, pe care unchiul legat cu pestelcă a început imediat să le aşeze cu sila şi în acompaniament de ţipete în faţa fiecărui mesean. Bunicu s-a aşezat în locul său şi a început pleoscăind apetisant să ia din vasul său. Ducea câte puţin cu linguriţa până la gură, afişându-şi pe faţă sau cea mai înaltă fericire, sau iar strâmbându-se cu dezgust. Oaspeţii îşi întindeau gâturile în direcţia lui, privindu-l cu dezgust, strâmbând din nas, în cor gâlcevitor. S-au liniştit şi au emis un răcnet triumfător când s-a dovedit că în vase sunt aşezate nişte vălătuci spiralate abil din ciocolată fină, garnisite cu vin de Marsala.” Mi-am închipuit că Mătsaru le-a adus pe bune procurorilor un chec uriaş, care doar superficial se asemăna cu un căcat. Mătăsaru declarare că e produs din produse ecologice, că nu-i va face rău celui cine va gusta din el, etc. Internetul e ticsit de imagini cu prăjituri şi torturi în formă de fecale. Unele sunt chiar acoperite cu „limbrici”, precum era şi tortul lui Mătăsaru, un element alegoric despre care nu s-a prea vorbit, deşi s-a arătat. Dar ce a adus el la Procuratură nu era prăjitură.
În altă ordine de idei, Stanisław Grzesiuk ne povesteşte în „Cinci ani de kaţet” despre un loc din lagărul nazist de concentrare Mauthausen unde deţinuţii aşezaţi în pirostrii puteau concomitent să-şi rezolve necesităţile naturale, dar şi căuta de-ale guri - scormonind cu degetul în mocirlă vâscoasă din imediata lor apropiere, căci acolo se duceau resturile din bucătăria SS. Deţinutul trebuia să caute atent şi doar cu pantalonii în vine, că altfel putea primi cu bâta în ceafă de la cel cine avea grijă ca deţinuţii să nu prăpădească prea mult timp pe budă. Adesea se puteau găsi felii de morcovi, uneori cu codiţe cu tot. Acestea erau apoi spălate şi ingurgitate. Trebuia doar să fie atent să nu-şi bage degetul în căcat, care era câteodată acoperit de un strat proaspăt de nămol.
Dar nici conţinutul fragmentului de mai sus nu poate servi drept context potrivit cu treaba lui Mătăsaru. Nu a adus cu el o halcă de excrement veritabil. Obiectul cafeniu pe care l-a lăsat (cu tot cu sacul pe care scria Heroină) la Biroul pentru audienţe al Procuraturii Generale a fost turnat din poliuretan şi vopsit cu vopsea cafenie. Cu alte cuvinte, s-ar putea susţine că ni s-a pus sub nas (nu doar procurorilor ci şi nouă!) o banalitate - un kitsch dublu. Nici măcar organele de simţ cu care şi-a pricopsit Mătăsaru lucrarea (ochiul şi limba) prin care încearcă o înviere a Obiectului, nu reduceau din banalitatea acestuia. (Să ne amintim, de-o pildă, de dl. Hankey din „South Park”, o căcălică defecată în ajunul Crăciunului.)
Gresiuk ne mai povesteşte despre o chestie ciudată. Musulmanii – aşa erau supranumiţi prizonierii aflaţi în starea cea mai deplorabilă, despre care se putea spune aproape sigur că-şi vor da duhul de azi pe mâine, îşi făceau treaba mare odată la 3-4 zile şi atunci abia de reuşeau. Se scremeau ca în timpul naşterii, iar, ce ieşea, putea fi folosit pe post de bâtă ca să spargi ţeasta altuia. Grzesiuk nu aminteşte să fi auzit pe cineva folosindu-şi căcăleţele pe post de armă rece, în schimb, în mai multe locuri, afirmă că unul dintre factorii care l-au ajutat să supravieţuiască kaţetul a fost - GLUMA. Să fi făcut şi Mătăsaru de Ziua Procurorilor o glumă cât nu se poate de autentică? Din care cauză reprezentaţii mass-media roiau curat ca muştele în jurul obiectului-dar expus de Mătăsaru scările Procuraturei Generale. Spectatorului i-a mai rămas doar să se clarifice dacă s-au adunat la murdărie ordinară sau la dulceaţa unui nou manifest spectaculos, care, iată, în pofida banalităţii sale, îşi atinge iar ţinta! Răspunsul la această întrebare îl deţineau doar funcţionarii procuraturii. Doar ei puteau transforma o chestie vulgară într-un eveniment. Credeam că nu o vor face, dar iar s-au pus în poară cu artistul.
Ca să nu întind vorba, las la o parte celelalte cadouri din pachet: balonaşele şi sacul de plastic. Sunt tentat să cred că şi acestea şi-au atins scopul, dovada sunt cei 140.000 de lei pe care Ruslan Saachian îi cere lui Mătăsaru prin judecata. Mătăsaru l-ar fi învinuit de implicarea în afaceri cu droguri. Şedinţă a avut loc doar la câteva săptămâni de la noua daraveră a lui Mătăsaru.
...
După ce ş-a oferit darurile, Procuratura a chemat Poliţia şi poliţiştii, preluând „cadourile” devenite corpuri delicte, au întocmit un proces verbal, în urma căruia a urmat amendarea lui Mătăsaru. Mătăsaru a contestat-o şi aşteaptă ca cazul (iertată să-mi fie cacofonia) să fie pus pe rol. Mulajul lucrat de Mătăsaru riscă, aşadar, să ajungă în judecată. Între timp, se pare că acesta se află la Politie în camera de păstrare. Cadourile vor fi analizate de experţi. Nu ştiu exact din ce domeniu. Ţinând cont de expertiza acestora, judecata v-a decide dacă lucrarea lui Mătăsaru e chec sau pălărie şi ce se va întâmpla cu aceasta mai departe.
Cândva afirmam că Mătăsaru e un artist conceptualist. Trebuia să mai adaug calificativul de „estic”, adică, vorba lui László Beke, (care scrie despre conceptualiştii est-europeni), e cineva care practică o artă mai puţin riguroasă, dar mai elastică, mai ironică, umoristică, neprofesionistă, comunicativă, întotdeauna gata să ia forma activismului comunitar şi definită prin încercări de devansare a puterii. O astfel de artă pare să fie validată chiar de reacţia puterii la acţiunea-obiectul artistic.
...
Dacă tot creez un context, mai e un text seminal care trebuie pomenit: inechivocul roman „Norma” de Vladimir Sorokin, o capodoperă de netăgăduit al literaturii ruse contemporane. Textul e un comentariu tăios la adresa sistemului totalitar. Desigur, e vorba despre ultimii ani ai URSS, dar tăişul textului poate viza la fel de bine şi viaţa în orice fel de sistem politic, inclusiv cel aşa-zis capitalist. În capitolul unu al romanului sunt descrişi diverşi cetăţeni, care ingurgitează zilnic o modestă dar obligatorie doză de fecale. Are gust deplorabil şi probabil e de origine umană. De cele mai multe ori se colectează de la grădiniţe. I se zice „norma”. Unele personaje ingurgitează norma inconştient. Alţii şi-o urăsc, dar o înghit, totuşi. Rareori, cineva încerca să se descotorosească de norma lor cea de toate zilele, provocând astfel scandal sau urmărirea sa penală. Citind aceste pilde, o posibilă concluzie pe care o poate trage cititorul este ca întregul sistem se bazează doar pe ingurgitarea normei şi nimic mai mult. Dacă oamenii ar refuza concomitent să mănânce la căcat, orice sistem totalitar s-ar destrăma de la sine. Spre nefericirea noastră adesea renunţăm la prea multe de dragul unei normalităţi dubioase. În capitolul 2, bunăoară, Sorokin inventariază îmbinări de cuvinte cu adjectivul „normal(ă)”. Sunt peste patruzeci de pagini de astfel de îmbinări. De fapt, e un portret literar al unui individ. După primul capitol, însă, „norma” este împlinit de un sens nou, greţos, usturător. În pofida normalităţii îmbinărilor, acestea ne par cel puţin obscure, indecente, provocatoare. Norma a fost finisată în 1983. Evident doar aleşii o puteau citi în anii de apus ai URSS-ului. Dar după căderea imperiului sovietic acest text putea fi lesne procurat, inclusiv la tarabele din Chişinău. I-o fi oare picat în mâini cărţulia asta lui Mătăsaru? Dar procurorilor? Poate poliţiştilor? Să fie oare acţiunea lui Mătăsaru şi o aluzie (poate doar intuitivă) la tematica pe care o abordează Sorokin în „Norma”?
...
Dar să revenim la soarta Tortului „CACA”, autor Anatol Mătăsaru. Ziceam că va fi prezentat în prima instanţă în fata judecătorilor. Apoi, să nu dea Domnul, vorba artistului, sa ajungem cu ,,obiectul” şi-n a doua instanţă sau chiar până la cer! Să nu fie (puţin probabil, dar nu şi imposibil) rostogolită „treaba” prin Curte pe la CEDO. Atunci ce facem? Vom încerca să gândim cum gândesc judecătorii şi cei de acolo şi cei de pe la glie de la noi. Dar despre asta altă dată...