După finalizarea destinului său istoric, Europa de est a devenit un fel de "surplus" şi totodată
nu-chiar-Europa, ceva de genul excrementului. Rolul ei, însă, este foarte important: entitatea (Europa), fără acest excrement nu va reuşi să-şi construiască o identitate proprie, la fel precum şi "deşeurile" corpului uman sunt necesare pentru a reconstrui "identitatea" acestuia.
/Marina Gržnić, Ficţiune reconstruită. Europa de est, post-socialism şi retro-avan-garda./
Ţara asta e căcat...
/Sam Mendes, Away we go./
-Căcatul mă fugăreşte!- a răspuns zâmbind şi a alergat în direcţia budei... În acea zi după amiază în grupul celora care îşi aşteptau moartea [prin împuşcare] doar Zbyşek îşi ţinea capul sus...
/Stanisław Grzesiuk, Cinci ani de kaţet/
...cuvântul „căcat”... un cuvânt pe care, nu se ştie de ce, mamelor le este permis să-l pronunţe, iar copiilor le este strict interzis./
Cred că nu s-ar fi ruşinat să spună "căcat"... Acest cuvânt nu e prea potrivit pentru unchiul Albert, dar din gura lui, ar fi răsunat cu blândeţe, fără răutate.../
/Heinrich Böll, Casa fără stăpân/
Dadaiştii au atacat standardele convenţionale de estetică şi comportament mizând pe absurditate şi pe rolul imprevizibilului în creaţia artistică.
/din internet adunate/
Materie primăLa 1 aprilie 2011 instanţa de judecată a respins contestaţia lui Anatol Mătăsaru, lăsând în vigoare amenda de 900 lei pentru acţiunea sa din ziua profesionala a procurorilor, 28 februarie 2011. Nu este o glumă de unu aprilie, deşi, magistratul Ilaşco a gustat din plin în timpul şedinţei din hazul inerent al acestei acţiuni burleşti, râzând cu poftă şi chiar făcându-i observaţie poliţistului care a întocmit raportul în urma căruia s-a decis emiterea amenzii pe numele lui A. Mătăsaru, indicându-i că „demascat” nu e totuna cu „mascat”. O explicaţie posibilă al acestei decizii este, printre altele, şi dezinformarea magistraţilor. Dacă ar fi fost informaţi cum se cade, dacă ar fi ştiut despre CACArtă, sunt sigur că nici nu s-ar fi ajuns la amende. Prin CACArtă înţeleg obiecte şi acţiuni artistice pentru producţia cărora au fost utilizate materiile fecale şi care amintesc figurativ despre acestea sau, eventual, procesul digestiv. Obiecte/acţiuni care inevitabil ajung să fie discutate în mass-media în termeni de valoare bănească şi sunt, de obicei, reacţii de opunere ale indivizilor în faţa aparatelor represive ale statului, aşa cum le defineşte Louis Althusser.[1]
Aşadar, pe de o parte, voi încerca să informez, pe de altă parte, însă, nu mă pot abţine din a nu mă întrebă, dacă efectul pe care l-a provocat actul năzbâtios a lui Mătăsaru ar fi mai jinduit de un artist, decât, să zicem, un premiu întâi la un festival de artă contemporană puţin mediatizat, precum s-a întâmplat, bunăoară, acu doi ani în Riga, când lui Ivars Jansons i s-a acordat distincţia principală pentru o sculptură executată din excrement uman pur. Lucrarea, o movila de circa 2 metri înălţime, se dorea a fi o critică la adresa consumatorismului. „Ce n-ai pune în sistem, tot una iese”, îşi comenta Jansons lucrarea într-un interviu. Pentru a-şi edifica manopera a colectat timp de 3 luni la rând excrement de la spitalele şi închisorile capitalei Letone.
Dar poate mai bine ar fi fost dacă mulajul de caca, în loc să-i fie arestat, să fie vândut cu, să zicem, 2-3000 de lire sterline? Aşa s-a vândut produsul rezultat în urma funcţionării Cloacăi – Art(ificiale) – autor belgianul Wim Delvoye. Este vorba despre o instalaţie uriaşă, 10 metri lungime, care, efectiv, produce căcat! Într-un capăt al maşinăriei printr-un orificiu se toarnă aproximativ 8 litri de apă şi mâncăruri provenite de la un restaurant de lux din reţeaua SoHo. După 27 de ore, din celălalt capăt al maşinăriei, printr-o duză specială, ţâşneşte ceva extraordinar de asemănător cu excrementul uman. Sumele de bani oferite la licitațiile de obiecte de artă încep să intereseze opinia publică şi criticii de artă doar când acestea ating cote enorme sau, precum ziceam, când vine vorba despre obiecte de artă relaţionate într-un oarecare mod cu materiile fecale. Uneori tocmai preţurile piperate ajung să fie detaliul prin care o lucrare poate deveni renumită, cum s-a întâmplat, bunăoară, cu cele 90 de conserve produse de italianul Piero Manzoni. Inscripţia tipărită pe aceste obiecte glăsuieşte în mai multe limbi umrătoarele: „Căcat de artist, conţine 30 gr. Proaspăt conservat. Produs şi căpăcit în mai, 1961.” Fiecare conservă produsă de Manzoni s-a vândut cu preţul la zi a 30 gr. de aur. Idea era ca preţul conservelor să fluctueze în funcţie de bursa aurului. Aceste conserve au fost create, pe când Manzoni explora relaţia dintre producţia artistică şi cea umană. Conform Wikipediei, pe 23 mai 2007, o conservă din asta a fost vândută cu 124, 000 de Euro la casa de licitaţie Sotheby's, un preţ net mai mare decât preţul zilei pentru 30 gr. de aur. Nu se ştie dacă Manzoni şi-a imaginat vreo dată că un gram de caca proprie va ajunge mai scumpă de câteva ori decât un gram de aur. Se poate spune că valoarea de piaţă ale acestor obiecte de artă adaugă cert la forţa lor ironică. E de notat că unul dintre colaboratorii lui Manzoni, Agostino Bonalumi, a afirmat că Manzoni i-a tras pe toţi de sfoară, cică conservele lui ar fi conţinut plastic şi nu fecale, dar pe parcursul unei expoziţii ţinută la Museul de Artă Randers, o cutie din asta de tinichea a crăpat şi din ea a început să se scurgă ceva cu aromă dubioasă. Chestiunea conţinutului a fost, aşadar, rezolvată. S-a evaporat astfel şi aura falsului. Deşi s-au luat toate măsurile de protecţie a operei de artă, după un proces de judecată, declarat vinovat de neglijenţă, Muzeul a fost silit să cumpere cutia-rebut cu 50.000 €.
La fel şi sculpturile din băligar se bucură de preţuri hiperbolice. O copie a renumitei Venus de Milo, executată în baligă de pandă uriaşă de către chinezul Zhu Cheng a fost vândută unui colecţionar elveţian cu $45,000 SUA. Alt sculptor chinez, Zhao Bandi, despre care se zice că ori e avangardist genial, ori senzaţionalist vulgar, a generat împreună cu ucenicii săi zeci de mii de obiecte din excrement de panda. Printre acestea a fost şi o sculptură care a pus paie în focul mocnind al relaţiilor diplomatice dintre China şi Japonia. Sculptura reprezenta un soldat japonez care îşi ţine arma deasupra capului, în gest de predare. Artistul a afirmat că unele dintre lucrările pe care le-a vândut au atins cota de 4.500$ SUA.
Bustul ministrului Neozeelandez al agriculturii Nick Smith efectuat de Sam Mahon din băligar de bovină, a fost vândut pe TradeMe, o pagină de licitaţii din internet, cu 2200$SUA (NZ$3080). Acest portret este un comentariu al artistului la inabilitatea ministrului de a proteja apele insulei de poluarea provenită din murdăria organică de pe imaşuri. În descrierea pe TradeMe, Mahon scria că sculptura nu pute şi că va dura veşnic. Turtiţele de vacă au fost colectate de la o eco-fermă, pisate într-o maşină de măcinat cafea, (cu care mai macină şi acum cafea) şi amestecat cu răşină pentru a obţine un material mai plastic şi mai stabil în timp. În final bustul a fost bine lustruit cu ceară. Ministrul Smith a reacţionat destul de jovial, desciriind obiectul drept „artă defectă” şi amintind că a avut de înfruntat situaţii mult mai grave în cariera sa politică.
Desigur, se mai întâmplă ca preţul să fie trecut cu tăcerea, precum s-a întâmplat cu cea mai controversată lucrare prezentată la al 18-lea Salon de artă contemporană din Havana (2008), deşi are un titlu grăitor: „Valoarea privirii”. Este vorba despre o serie din 12 mici figurine zoomorfe, simbolurile horoscopului chinez, lucrate de Grethell Rasúa şi Luis Gárciga din propriile lor excremente.
Nu se ştie nimic nici despre comisionul pe care l-au primit (sau nu) grupul ceh Rafani, care în 2004, s-au prezentat în palatul Veletržní, unde se ţinea o expoziţie de artă cehă şi slovacă din anii şaizeci ai secolului trecut, făcându-şi trebile mari chiar pe podea, în mijlocul sălii de expoziţie. Membrii grupului şi-au descris acţiunea drept un performance artistic. A fost felul lor de a protesta împotriva conducerii Galeriei Naţionale din Praga. Se pare că o mai fac din când în când şi acum, dar obiectul protestelor sale fiind industrializarea artei.
Neamţul Dieter Roth e renumit pentru experimentele sale cu materiale ciudate. El e autorul unei serii de 250 de iepuraşi din căcărează şi paie, turnaţi într-o matriţă similară cu cea în care se toarnă renumiţii iepuraşi de ciocolată Lindt, dăruiţi copiilor în ziua de Paşti. Obiectele din această serie se mai pot procura şi acum, dar preţurile sunt oferite doar la cererea cumpărătorului.
După Roth, mai mulţi au modelat iepuraşi din căcărează. Artizana Susan Bell, bunăoară, mai sculptează din acelaşi material şi melci, broscuţe, felurite gângănii, dar şi figurine de miri şi mirese, asemănătoare cu acelea care în mod normal sunt turnate din zahăr şi plasate pe torturile de căsătorie. Spre deosebire de preţurile iepuraşilor Roth, preţurile produselor Bell sunt mult mai modeste şi accesibile cumpărătorului de rând.
În 2008, la Bienala Whitney, New York, Charles Long a imortalizat semnele lăsate de găinaţurile barzelor albastre pe cimentul debarcaderului de pe râul Los Angeles. Petele au fost transpuse şi în format tridimensional asemuindu-se oarecum cu figurile lui Giacometti. Materialul folosit la modelarea lor a fost molozul de pe malurile aceluiaşi râu. Un bloger descria fenomenul Long, drept „o veritabilă explozie de sublim degradant.”
Iar ca să revenim pe tărâmurile noastre, apoi plasticianul Ghenadie Popescu s-a făcut milionar cu o lucrare la compunerea căreia a folosit foi de tizic, pe care a scris în Braille cu alice de plumb Balada Mioriţa. Şi-a intitulat această lucrare pliantă „Dictionatrul român-moldovenesc”. Lucrarea a luat premiul Ministerului Culturii şi Cultelor din Romania - 25 milioane de lei vechi.
Să-i trecem în revistă şi pe englezii Gilbert & George care din 1983 au început să includă imagini de excremente în colajele lor. La mijlocul anilor 1990, cei doi au pornit ciclul „Fotografiile căcatului gol”. În aceste imaginii executate într-o stilistică asemănătoare cu vitraliile, ambii artişti apăreau uneori goi alături de hălci gigantice de caca. Prin aceste lucrări se încerca aducere în discursul public a două tabu-uri odată, care garantat ar fi ofensat spectatorul: 1. De ce acest cel mai universal dintre materiale e atât de marginalizat în discursul artistic? 2 Există ceva fundamental religios în felul în care ne ferim de produsele noastre fecale. Dar acestea ne aparţin!, ne zic Gilbert & George, nu vă fie frică de caca! Încearcă să ne prezinte acest mesaj, zic ei, într-o „lumină pozitivă”. Hermann Nitsch e un alt personaj/artist ciudat, care folosea excrement în context pseudo-religios. Acesta pare a fi mai puţin estet şi dar mai mult „nebun”. Îmi este dificil să înţeleg ce vrea să zică el cu pseudo-slujbele sale, pe care nu ştiu de ce le-aş studia.
FormaIată că ajungem şi la o lucrare de Jerzy S. Kenar, renumit mai ales pentru executarea unor mobiliere liturgice excepționale dar şi pentru sculptura sa religioasă. E vorba despre un havuz mai puţin obişnuit, la fel de mare şi foarte asemănător cu treaba mare semnată de Mătăsaru şi adusă cadou procurorilor corupţi de ziua procurorilor cinstiţi. Se pare că anume acest obiect şi l-a inspirat pe Mătăsaru întru făurirea lucrării proprii. Căcăcica semnată de Kenar (apropo, nu figurează pe pagina oficială din internet a artistului) e dedicată căţeilor din cartierul său şi este un reproş la adresa persoanelor care îşi scot câinii la plimbare, dar evită să şi cureţe din urma favoriţilor săi. Este o lucrare atât amuzantă cât şi ironică, dar nu şi bătăioasă, afirmă artistul. Havuzul a fost dezvelit de Ziua Independenţei SUA, în 2005, devenind rapid un spot turistic.
Cel mai mare rahat, aşa şi numit, executat vreo dată a ieşit de sub mâna lui Paul McCarthy. „Căcatul complex” e o structură gonflabilă uriaşă. Se zice că e cât un conac de mare. E renumită prin acea că la sfârşitul lui iulie 2008 (ce mai an a fost şi ăsta 2008!) a fost smulsă din curtea Centrului de artă contemporană „Paul Klee” din Berna şi dusă de un vânt năprasnic, asemeni unui ciulin, cam 200 de metri, până în curtea unui orfelinat. În drumul său a rupt o reţea de fire electrice şi a spart pereţii de sticlă a unei sere. Lucrarea poseda un sistem de siguranţă, care în mod normal, pe timp de furtună, dezumflă obiectul, dar, din motive necunoscute sistemul nu s-a declanşat. McCarthy este, dealtfel, autorul mai multor „căcaturi”, din felurite materiale şi dimensiuni, prezentate în mai multe oraşe ale lumii.
Sunt extrem de numeroşi artiştii care au sculptat căcăcele. Multe dintre acestea au fost executate în metale nobile, bunăoară aur şi acoperite cu diamante (Marco Evaristti), în bronz şi mai multe în ghips (Daniel Edwards), ş.a.
Există un talisman popular japonez numit Kin no unko (caca de aur). Talismanul are forma perfectă a conului de îngheţată, sunt de obicei din porţelan şi poleite, uneori chiar şi cu aur de 24 de carate. Versiunea mini costă doar 1 dolar. Preţul creşte în funcţie de volum. Se pare că acestea îşi datorează apariţia faptului că cuvântul japonez „unco” (caca) începe cu acelaşi sunet -oon- ca şi cuvântul care desemnează „fericire”, dar care se scrie cu un kangi diferit. Japonezii sunt încântaţi de aşa jocuri de cuvinte. În ulmii 10 ani, au fost vândute peste 2.5 miliane de talismane Kin no unko. Koji Fujii, preşedintele companiei Ryukodo, producătoarea talismanului, i-a destăinuit unui reporter de la Japan Times, că i-a venit ideea pe la finele anului 1999. "Japonia se afla în recesiune economică şi starea de spirit naţional era destul de deprimată. Am vrut să oferim un produs ieftin, care ar putea face oamenii să zâmbească."
Dealtfel, în cazul Japoniei există un bogat context istoric legat de cultul-caca. Printre multitudinea de zeităţi şintoise sunt şi câteva strâns legate de funcţiile organismului uman, supranumite „benjo-gami” (zeităţile veceului). Până nu demult figurine reprezentând aceste zeităţi se îngropau sub closet întru digestii sănătoase şi evitarea constipațiilor. Cel mai vechi exemplu înregistrat în cronicile japoneze este un zeu numit Haniyasu. Este menţionat în Şoki Nihon, un text din secolul al optulea. Haniyasu este venerat şi acum în templul Haruna, un lăcaş de cult bine-cunoscut în prefectura Gunma. Şi la buddhişti există câteva menţionări interesante în domeniu. Când maestrul Wen-yeni (Ummon, 864-949), fondatorul şcolii Yun, întrebat fiind de către un călugăr novice "Ce este Buddha?", a răspuns aşa: "Un băţ uscat de balegă."[2] Răspuns nu este deloc nonsens, ci o reamintire a învăţăturii lui Hsuan-Cien, tot el, Te Şan (781-867), cunoscut pentru arderea cărtilor sale religioase şi comentariilor Zen, imediat după Iluminarea sa. Se pare că Te Şan ar fi spus: "Buda este o bucată uscată de balegă de barbar, iar sfinţenia este doar un nume gol."
(Dacă tot suntem la japonezi, să amintim aici şi romanul Planeta Tokyo al româncei Claudia Golea. Protagonista poveştii trimite vrăjmaşilor săi felicitări pe care scrie urări de bine folosind căcat în loc de cerneală.)
Autorităţile locale din oraşul San Jose au plătit în 1997 circa $500,000 pentru o sculptură care a enervat lumea încă cu mult înainte de a fi edificată. Statuia lui Quetzalcoatl (pronunţat cheţ-ul-cvat-il), un antic zeu meso-american pre-aztec al creativităţii şi fertilității , a fost ridicată pentru a comemora patrimoniul cultural indian al oraşului. Creştinii fundamentalişti de extremă dreapta s-au simţit lezaţi şi au început să protesteze în felurite chipuri, bunăoară prin distribuirea de apocrife în care se stipula că Quetzalcoatl a fost o divinitate legată de sângeroase sacrificii păgâne şi că ridicarea sculpturii ar viola garanţiile oferite de constituţia Californiei, care stipulează că statul nu se va implica în promovarea unei religii în defavoarea alteia.
Important: Mişcarea a intentat un proces civil autorităţilor locale, însă acesta a fost respins de instanţă. Judecătorul a decis că sculptura este o operă de artă şi nu un artefact cultural sau simbol religios.
Dar, acum nici sanjosenii get-begeţi nu sunt mulţumiţi de sculptura respectivă (autor Eric Carlson). Mulţi dintre ei considera că această în loc să se asemene cu un şarpe încolăcit, pare mai mult a fi un rahat gigantic stilizat.
Se cuvine să amintim aici şi multitudinea Turnurilor Babel, de la Bruegel (1563) încoace până la obiectul iconic al constructivismul rus – Turnul celei de a treia internaţionale, semnat de Vladimir Tatlin. Oare de ce această construcţie a rămas doar în faza de proiect? Nu cumva s-au speriat liderii tânărului stat sovietic că n-o să fie bine înţeleşi? :) Turnul lui Tatlin, cât şi cel Babilonian sunt până în prezent replicate şi copiate... Sau, totuşi, se tot replică altceva?
Lectură adăugătoareDespre caca şi artă, caca din artă, arta ca caca, etc. se poate scrie şi răsscrie şi niciodată termina. Dar, toate astea-s căcat! - vorba laureatului premiului Nobel pentru literatură Heinrich Böll. Mai ales că există deja cel puţin două tratate cât nu se poate de elocvente, care aduc în discuţie tematica excrementului în cultura noastră şi pe care mă grăbesc să vi le aduc în încheiere la cunoştinţă:
1.Poop Culture: How America Is Shaped by Its Grossest National Product [Cultura caca: sau cum America este formată de produsul său cel mai brut-al] Autor Dave Praeger, prefaţă Paul Provenza şi
2.Istoria căcatului, semnată de psihanalistul francez Dominique Laporte. Pe asta am şi răsfoit-o cândva, dar mă voi limita la a vă prezenta doar nota la ediţia engleză (apropo, cartea a apărut la cea mai prestigioasă editură academică sin SUA – MIT): Istoria căcatului e emblematică pentru suşa nebunatică şi aventuroasă a scrisului teoretic din 1970, care a încercat să facă un mariaj dintre teorie, politică, sexualitate, plăcere, experimentare şi umor.
[1] Ideology and Ideological State Aparatuses (1969)
[2] Sa pare că koan-ul trebuie răspuns doar folosind cuvântul „kanşikeţu” pentru sensul său "veritabil". Kanşikeţu a fost interpretat, în mod legitim, fie ca „băţ-caca uscat”, adică ceva folosit pe atunci cu acelaşi scop cu care folosim hârtia igienică; sau pur şi simplu ca un băţ de căcat (sau bălegar) uscat - o interpretare derivată după Ciuang-ţu: Unora le place să folosească expresia "băţ de căcat" când discută koan-ul respectiv, din cauza şocului pe care răspunsul respectiv îl produce, dar şi al elementului amuzant conţinut de acest răspuns, precum şi tipărirea cuvântului respectiv în texte considerate oarecum religioase.
Într-adevăr, acest răspuns ne parvine mult mai aspru şi mai tăios, cu toate acestea, a ne prinde în semantica acestuia, şi în discuţii îndelungate şi detaliate despre nuanţele subtile ale oricărui cuvânt dat, când, de fapt, ceea ce ni se cere cu adevărat, este o înţelegere germinală a conceptul de ansamblu, nu este nimic altceva decât o pierdere de timp şi crearea unor obstacole inutile pe calea cuiva spre Iluminare. /the-wanderling.com/
