miercuri, 14 septembrie 2011
Ai Weiwei's Pig's head
a striking illustration
Published, my guess sometime in the late '70s in a Polish magazine, whose title is unknown to me, I only know the acronym used instead of it - "MP". The text talks about the groundbreaking research by Noble Prize winners (1977) Roger Guillemin and Andrew V. Schally on the Gonadotropin-releasing hormone (here you can find more about it: http://en.wikipedia.org/wiki/GnRH ). I've read the article only because of the illustration that came along, a cartoon reprinted here from "Le Nouvel Observateur". It was a quite a surprise to find such a content. The drawing's slightly defective printing enriches the image with a roving fugitive dimension...
;
vineri, 2 septembrie 2011
The Philosophy Files 1 and 2 by Stephen Law, illustrations by Daniel Postgate
Łukasz Pawlak, the designer of the cover for the Polish edition of these 2 books was so much inspired by these sketches and the story behind them that he decided to place on the covers he designed a pig's FACE! Perhaps the Face of the famous BABE - from the movie...
marți, 23 august 2011
Roata pătrată a roabei şi faţa albă a mămăligii - un interviu cu Ghenadie Popescu
Krzysztof Gutfrański.: Ce te-a făcut să te decizi să devii artist?
Ghenadie Popescu: Nu am luat o hotărâre de acest gen. Mai mult decât atât, nici nu am visat la vârsta visărilor şi nu mi-am dorit la o etapă mai cu raţionament statutul de artist. A iesit de la sine, din firescul lucrurilor care mi s-au intâmplat. Într-un fel, m-a prins ploaia în zona asta şi tot mai stau. M-am obişnuit şi nici nu mă alungă nimeni. Am uneori momente de satisfacţie, uneori mai puţin. Ca şi în orice altă activitate, ca la toată lumea.
K. G.: Ce sens are pentru tine cuvântul “hotar”?
G. P.: „Actele la control. Ce aveţi în geantă!?” Este ceva inevitabil. Dintotdeauna au existat. E în firea omului. „Actele la control. Ce aveţi în geantă!?” E în firea omului să zgârie cu ceva o bucată de pământ şi să-i convingă pe alţii că, uite, pân' aici e al lui. „Actele la control. Ce aveţi în geantă!?” Legiferarea zgârieturii - un aspect al istoriei civilizaţiilor. Drept rezultat avem harta politică a lumii. O frumuseţe de zgârieturi peste tot ce este tare sub picior şi chiar şi prin apă se bagă. „Actele la control. Ce aveţi în geantă!?” Experienţa mea de traversare a hotarului nu e atât cantitativă cât calitativa... E diversă. „Actele la contr...” Cer scuze, cred ca-i un virus. Se declanşează când vine vorba de... Să nu-i zic pe nume... de zgârietură. Am traversat linia de trecere cu diferite mijloace de transport. Situaţiile neobişnuite pe care le cream şi în care s-au pomenit persoanele care veghează trecerea îi făcea să iasă cumva din curiozitatea-de-servici, obligatorie, specifică funcţiei lor şi să dea frâu liber curiozităţii-lumeşti. Plus la asta, m-am ciocnit cu tot felul de interdicţii foarte utile pentru toată lumea şi bineînţeles, întemeiate, dar după mine, extrem de plictisitoare. Aş fi foarte mândru de legislaţia ţării mele, dacă într-o buna zi în regulamentul de traversare al frontierei de stat aş da de: „Se interzice traversarea frontierei sărind într-un picior”, sau „Persoanelor care au consumat produse alimentare în ultimele 2 ore”, sau „Fiecare persoană are obligaţia să cinstească un pahar cu vin la botul calului în momentul solemn de traversare al liniei albe”. Cât nu am fi de diferiţi, cel care impune aceste tandeme certe: al nostru - străin, legitim-ilegal, paşaport valabil - acte în neregulă, etc. este totuşi hotarul. „Actele la control. Ce aveţi în geantă!?”
K. G.: Cum ai început să călătoreşti?
G. P: Tot timpul am avut necesitatea de a ieşi şi de a mă întoarce. Odată pornit la drum chiar din primele clipe deja vroiam înapoi, acasă, la anturajul obişnuit. Deşi contemplam întoarcerea, îmi continuam totuşi calea cu un amestec de încăpaţânare, curiozitate, un soi de frică care nu lasă bucuria să înmoaie genunchii şi, bineînţeles, răbdare, răbdare de cloşcă, îi ştiu bine mirosul. Cu măsură face bine oricui. Prima escapadă a fost pe râul Căinari. Am parcurs întregul râu în doi cu un prieten. A fost o aventură grozavă. Au urmat mai multe ieşiri cu bicicleta. Dealtfel, în ultimii ani am recurs la diferite mijloace de transport. Am un deosebit interes faţă de roabă ca mijloc de locomoţie. Am călătorit mult şi cu vehicole de elaborare proprie. Pe drumuri mă simt cel mai bine, dar oricum mecanismul care a fost de la începuturi funcţionează nestingherit - contemplez întoarcerea din primele clipe ale pornirii la drum.
Teodor Ajder: Aflându-se la muncă în carierele din lagărul nazist de concentrare Mauthauzen, Stanisław Grezsiuk îşi amintea că în încercarea de a evita munca silnică, dă de o roabă. "De atunci nu mai eram singur, scrie Grzesiuk, ci în tovărăşia roabei, care devenise un fel de scut ce mă apăra de bătai[le gardienilor]." Nu s-a despărţit de roabă până la sfârşitul şederii sale în carierele de piatra. Roaba este un obiect pe care îl utilizezi adesea în lucrările tale. De ce?
G. P.: Există ceva inexplicabil pentru mine în mecanismul ataşării. Şi faţă de roabă am anume un asa fel de ataşament. Am intrat cu ea în dans, după câte-mi amintesc, în perioada când încercam să-mi clarific fenomenul robiei. Roabă-robie. Clarificarea conceptului robie am trecut-o la mesaje nefinalizate, dar cu roaba fac plimbări peste tot unde reuşesc. Roaba îmi dă senzaţia că nu-s singur. Ar fi corect să pomenesc aici de comoditatea robiei, dar o să zic de comoditatea roabei ca mijloc de transport. E extraordinar de comodă. Se potriveşte de minune cu arhitectonica şi mecanica corpului uman. De parcă ar fi continuitatea mâinilor cu palmele, care se măresc şi formează coşul roabei. Roaba are ceva uman în esenţa ei, ca şi robia, de fapt.
T. A.: În timpul rezidenței tale de aici din Torun ai petrecut câteva zile călătorind cu o roabă prin oraş. Împărtăşeşte-ne câte ceva dintre descoperirile pe care le-ai făcut.
G. P: Am descoperit oraşul pentru mine. Nu am avut nici un scop anume, roaba mi-i martoră. Nici nu ştiam până în ultima clipă cu ce voi umplea coşul roabei. L-am umplut cu zăpadă, pentru că era un bun care se găsea peste tot în oraş, era şi gratis, era neprivatizată. Pentru prima dată, datorită roabei, am realizat că în Torun zăpada nu e încă privatizată. E aşa de multă, încât poţi să o foloseşti cât doreşti. Asta a fost cea mai importantă descoperire pe care am făcut-o în călătoria cu roaba prin Torun.
K. G.: În arta ta, atât în obiecte cât şi în acţiuni exista un anumit motiv comun. Deşi te ocupi de lucruri complet diferite: de treci oamenii peste hotar ascunzându-i într-o mămăliga gigantică, de mâini bicicleta de la Chişinău spre Paris ca să vizitezi o expoziţie, de dansezi cu propriul tău pat într-o clipă de răgaz sau de-ţi înregistrezi pe ascuns cu un aparat de filmat vizitatorii din atelier, în toate, cred eu, se simte un fel special de sensibilitate, o atitudine aparte pe care o ai faţă de lucruri. Ce sunt lucrurile pentru tine?
G. P.: Sunt vehicole, la fel ca şi eu pentru ele. Când eu le car, când ele mă poartă. Pentru mine, totul ce are formă este un purtător de ceva, cel puţin purtătoare de informaţie. Deseori mă opresc la ideea că lucrurile pot fi cunoscute vizual numai având ochi de nomad. Pentru modul de viaţă sedentar sunt de ajuns urechile. În societatea contemporană, sedentar-consumeristă există un potenţial imens care-i implicat în producerea materiei false pentru menţinerea circulaţiei aparenţelor vizuale, în devalorizarea imaginei. Şi ce treaba am eu cu toate astea? Maimuţăresc sau, ontologic vorbind, sunt un parazit, care nu face altceva decât să se joace cu simboluri, situaţii convenţionale, norme stabilite... Dintotdeauna am fost atras de obiecte inutile, obiecte pe care mi-a fost dificil să le arunc la gunoi.
T. A.: De ce pornind de la auditiv ca mijloc mai iubit de cei sedentari, afirmi că vizualul e folosit pe post de decor în societatea consumeristă? Eu aş susţine altceva, bunăoară, faptul că gândeşti mai „sculptural” decât alţii şi de aceea dai prioritate, iubeşti şi în acelaşi timp urăşti mai mult vizualul decât verbalul.
G. P.: Nu că-i mai iubit. E o propunere de-a mea mai fantezista. Sunetul e mai puţin încăpător ca vas şi de aceea vizualul e exploatat mai mult pentru a căra minciuna. E folosit în scopuri meschine (în publicitate, de-o pildă). Nu vreau să se ajungă la a alege dintre a deveni orb sau surdo-mut. Dac' nu priveşti chestiile astea ca pe nişte jocuri (de-a Mărgelele de sticlă descris de Hermann Hesse şi nu numai) ai toate şansele ori să înnebuneşti, ori să devii acolitul căreiva doctrini, ca mai apoi să începi să-ţi făcăluieşti cu sânge rece oponenţii ideologici.
T. A.: Grzesiuk zicea despre devalorizarea imaginii ceva de genul ăsta: „M-am obişnuit atât de mult cu priveliştea nebunilor şi a morţii incât nu mă mai impresionau în nici un fel...” N-ai vrea să comentezi cumva replica asta a lui?
G.P. : Nu sunt un comentator prea abil. Mai ales că aici e vorba despre experienţa personală a lui Grzesiuk. Omul ăsta a trecut prin situaţii în care se declanşează mecanizme de protejare interioare de cea mai înalta eficienta. Lumea numeşte acest mecanism – indiferenţa. E destul de generalizat, dar n-ai ce-i face. Cui nu-i place sa încerce sa se reformateze.
K. G. : Tratezi obiectele de parcă ar fi animate, de parcă ai întrevedea în ele apariţii unice, secrete ale vieţii...
G. P. : Termenul de „geometrie secretă” l-am împrumutat de la profesorul meu Veceaslav Fisticanu, care zicea că lucrurile simple sunt mai complicate în ceea ce ascund, decât lucrurile complicate în ceea ce scot la iveală. Îl utilizez deseori pentru a-mi îndreptăţi inabilitatea de a explica ceva. Animaţia de care vorbeşti întradevăr exista numai că spre deosebire de desenele animate, situaţiile animate sunt despărţite între ele de pauze destul de mari (grijele cotidiene), aşa că majoritatea oamenilor nu fac legătura între aceste situaţii, pur şi simplu uitând elementul precedent, fiind ocupaţi cu chestii absolut serioase. Pân' la urmă asta-i prerogativa copiilor. Pentru ei aceste situaţii sunt un material util pentru dezvoltare, ca ajungând maturi să fie preocupaţi, la rândul lor, doar de lucruri serioase.
K. G. : În lucrările tale adesea figurează animale. Care e rolul lor?
G. P. : Păi, nu ştiu de ce. Eu nu le chem. Dacă zici că sunt, înseamnă că vin singure. Nu am stăpânit vreodată vreun animal viu. Cred că am evitat inconştient responsabilitatea pentru cineva îmblânzit. Dar zic că mi-ar fi dat mult prietenia, spre exemplu, cu un câine ciobănesc, cu o gaşcă de arici năstruşnici sau cu un elefant pensionar de la circ. Am crescut la ţară şi erau permanent în jurul nostru tot felul de dobitoace. Cel mai mult îmi plăceau caii, dar cal noi nu aveam. În URSS calul era strict interzis ca proprietate privată. Probabil era considerat unitate de luptă şi era luat la evidenţă. Visul meu cel mai virtuos era să devin mânz ca să pot dormi cu caii în grajd, că tare-mi mai plăcea mirosul de acolo şi sunetul care-l scoteau caii când ronţăiau iarbă. Eram sigur că dacă o să cresc mare, ap' numai pentru a mă face căruţaş în toată legea. Cei mai în vârstă ziceau că ideea nu-i chiar reuşită, că tre' s' vreau să devin medic, inginer... Dar acu, având la mână carnetul de muncă, pot constata că nici căruţaş, nici medic şi nici chiar inginer nu am ajuns.
Ca şi mulţi dintre colegii mei de specie, care utilizează animalele pentru a fi puternici transformându-le în cârnaţi, pârjoale, blănuri, hot-doguri sau, pentru a deveni mai buni şi mai generoşi, unii dintre noi elaborează structuri de protejare a animalelor, le cos haine elegante, vizite sistematice la coafor, le lasă în moştenire averi uriaşe, utilizez şi eu animalele în pictură sau obiectele mele. Mă interesează în special aspectul lor simbolic. De exemplu, îmi zic viţel dacă dau grăbit peste cap un pachet cu lapte direct de pe raft din supermarket. În mod firesc prezenţa unui viţel în carne şi oase în compartimentul de lactate al supermarketului X este practic imposibilă. Dar cu câtă uşurinţă şi naturaleţe mă categorisesc viţel sau îl numesc măgar, berbec, ţap, şacal, căţea, porc pe aproapele meu care nu-mi vine la socoteală. Sau le zic iepuraş, veveriţă, pisicuţă, vultur, leu celor de la care vreau să obţin câte ceva. Închipuiţi-vă corabia lui Noe plina cu indivizi , în perechi desigur, care având aspectul fizic al omului sunt de fapt porci, berbeci, scorchii, măgari. Bună treabă, nu ?
T. A.: Istoria artei ne arată că mulţi dintre artiştii care se ciocnesc de problematica animalului ajung ineluctabil să se frământe şi asupra baligei, uneori o folosesc doar ca imagine, alteori ca materie primă în obiectele pe care le făuresc.
G.P.: Optimist, dar să ştii că şi în cazul când meditezi despre condiţia umană, dacă eşti onest şi liber, tot acolo dai. Numai cei angajaţi politic vorbesc despre nuş' ce spirit, măreţie, pe când adevărata artă e despre partea mai excrementală. Partea pe care omul o ascunde de alţii, pe uşa căreia pune clanţa.
T.A.: Ai folosit de mai multe ori tizicul.
G. P.: Şi în cazul ăsta e vorba despre alegorii. Am o lucrare-video care se numeşte “NNapoi la entuziasm”. E alcatuită din 2 componente: procesul de facere a tizicului şi secvente-găsite, preluate din documentarul realizat de Dziga Vertov în 1930 “Entuziasm”. Cu intervenţii de inversare şi accelerare în componenta cu tizicul. E o piesă video cumva mai personală, ţine de oameni dragi mie , din care cauză pierde din certitudinea estetic-conceptuală şi la general aş zice că este chiar un film patriotic.
Mai este şi „Dictionatrul român-moldovenesc”, tot din tizic şi ăsta. E o carte pliantă. Am folosit tizicul drept hârtie, pe care am scris în Braille cu alice de plumb Balada Mioriţa. Mi-au dat premiul Ministerului Culturii şi Cultelor din Romania pe el - 25 milioane de lei vechi. Cu alte cuvinte, m-am făcut multimilionar cu tizicu. Când mă porneam la Chişinău cu foile de tizic taică-meu îmi zicea să-mi pun în geantă nişte fasole sau cartofi. “Da ci bagi, măi, tizicu ista în geantă?” Iar eu: „Taci tatăi, că la Chişinău tizic nu găseşti aşa uşor, dar fasoli şi cartofi - cât vrei!”.
K. G.: Cine sunt eroii tăi? Cine crezi că se află la izvoarele inspiraţiei tale?
G.P.: Nu prea am ce spune aici. De mult timp nu mai privesc televizorul, aşa că nu-s la curent cu topul eroilor. În loc, mă întreţin cu personaje vii, de la care mereu primesc lecţii de conviețuire. Sunt diferiţi ca vârstă, stare socială sau dispoziţie de moment. În atelierul de pictură, unde m-am aflat o perioadă de timp, orice beţie ordinară sau fastuoasă o numeam inspiraţie. Nu m-am gândit care ar fi izvoarele inspiraţiei. Poate, în primul rând, lipsurile. Inspiraţia e ca un reflex de a acoperire a găurilor. Cu ce ? Cu orice am la îndemână...
K.G.: Ce înseamnă pentru tine mămăliga, care, dealtfel, figurează în lucrările tale ca o substanţă de bază, aş numi-o chiar „cosmică”?
G.P.: În afară de aceea că înseamnă totul, mai e şi o masă caldă, hrănitoare care scoate aburi anume în momentul în care toată lumea aşteaptă anume asta - să scoată aburi. Cineva îmi spunea că încă din antichitate până în timpurile noastre mămăliga e servită în mod ritualic în timpul semnării tratatelor de pace dintre părţile aflate în conflict. E peste tot aşa, nu contează dacă se cultivă sau nu porumb pe solurile părţilor aflate în conflict. Dacă nu e, apoi se importă făină. La urma urmelor, moldoveni sunt peste tot, chear şi în Indonezia, unde fac şi revoluţii. Apropo, tot Mămăligă se numea- Vasile fiul lui Panteleimon din Paşcani- erou naţional al poporului indonezian. A luptat pentru eliberarea de sub jugul colonial.
La ea acasă, în Basarabia sau ce a mai rămas din Basarabia, se zice că mămăliga nu are nimic cu revoluţia, cică nu exploadează... e un autoreproş, ajuns zicală. Şi din haragi tre' s' ţuşnească gloanţe - asta ar fi o zicală pe potriva unei naţiuni care se respectă.
Am un interes aparte pentru mămăligă. În primul rând pentru forma ei, mai precis spus profilul. Aşa profil nu am mai intâlnit nicăieri. Doar poate piramida lui Cheops, luminată de soarele în zenit. Însă, nu am văzut cu ochii mei piramida din Giza, doar pe reproduceri şi de aceea nu o luăm în calcul. În ceea ce priveşte conţinutu,l e mai încurcată treaba. Am sculptat o serie de obiecte, care ating într-un fel sau altul complexele şi aspiraţiile poporului din care fac parte.
K.G.: Sunt curios să-ţi aflu opinia despre instituţiile culturii de la voi.
G.P.: Încă nu sunt perfecte. Concluzia nu-mi aparţine. Se aud vorbe. Eu sunt angajat într-o instituţie de cultură - Muzeul de Etnografie. Cei drept, muncesc în sectia tehnica, aşa că-s responsabil doar parţial de imperfecţiune.
K.G.: Se poate oare spune că şi în aceste instituţii apare o mecanică similară de mimitism, ca de exemplu, în aşa numitul proces de transformare economică în Europa de est?
G.P.: Sigur că se poate spune. Ce-am face fără mimetism? Se raportează la specificul zilei de azi şi cred că e un răspuns corect. Nu? Eh, ce-aş mai bârfi eu acum una sau mai multe instituţii de cultura... dar nu-mi vine nimic în cap. Mai degrabă îmi apar în faţa ochilor lumea pe care am întâlnit-o în această sferă. O diversitate de caractere, foarte multa lume bună, simpatici, binevoitori, beţivi, perseverenţi, şmecheri, responsabili şi iresponsabili, machiaţi, erudiţi şi pur şi simplu oameni de treabă. Naiv fiind prin excelenţă, bănuesc eu, mimează şi ei între ei.
K. G.: Există oare în Moldova o "mafie" a culturii? Daca da, apoi cum se manifstă?
Nu se poate fără mafie! Suntem doar urmaşii Romei, şi de la Roma până în Sicilia sunt doar trei zile de mânat lejer bicicleta. Avem tot dreptul să folosim cuvântul respectiv. Plus la asta suntem într-o zonă unde se experimentează fără scrupule. Dar mă ia groaza la gândul că în cultura noastră există mafie. Poate în incultură ? Deoarece la noi nu există ministerul inculturii, funcţia de administrare, de gestionare a acestei structuri e preluată de mafie. Unde pune mâna mafia acolo-i ordine. Sunt puse pe roate caravele de tot felul, înfloreşte importul de televizoare care arată doar un fel de limbaj sau mai bine zis limbă. Cei din regiunea de unde provin aceste televizoare dintotdeauna au avut mare grijă de starea spiritual-emoţională a populaţiei de pe la noi. Se mai vorbeşte şi de persoane de legătură. Se numesc când cumătri, când nanaşi, când fini, uneori, să-mi fie cu iertare, chiar plemianici.
K.G.: Prin instalaţia cu craveţi, pe care ai pus-o la cale în Torun, ai afirmat că ai adus "alt" trecut dintr-o ţară a lumii a "treia", cum să înţeleg asta?
G.P.: Mă refeream la partea a doua a instalaţiei, adică la ceea ce era în interiorul gardului din cravate - un podium sportiv cu 3 feluri de bucate pe el. La felul întâi - borş, doi- terci cu pârjoală şi trei - compot. Toate astea fiind o formulă culinară elaborată de aparatul partinic stalinist pentru întregul popor sovietic. Prin prisma acestei formule culinare mă refeream la acea parte a trecutului sovietic de care, consider, e timpul să ne debarasăm. De la cosmetică pentru mulgătoare, până la cărticica de rugăciuni pentru cosmonauţi, toţi primeau formule de existenţă emise de partid. Abaterea de la linia elaborată de partid se pedepsea în numele unui viitor luminos. Viitorul văzut luminos atunci, devenind prezent, care este cum este, a adus cu sine trebuințele populației de a avea o instrucţiune unică de existenţă, de a se afla într-o dulce şi romantică stare de iresponsabilitate. Mentalitatea majorităţii nu a suferit mari schimbări - tot sovietică rămâne. Formula culinară scoasă în stradă şi împrejmuită cu un gard din cravate viu colorate dar vechi, cumpărate la mâna a doua, gard care la rândul său semnifică limitarea, interdicţia, getoizarea unui spaţiu, este mai degrabă o mărturisire a regretului decât o pocăinţă faţă de trecutul care încă n-a trecut.
T.A. : Am auzit ca recent ai dat o fuga cu o roaba până în Transnistria. Cum a fost?
G.P. : Am cărat roaba de la nord (Camenca) la sud (Dnestrovsc) timp de 6 zile. Roaba, bineînţeles, era tricoloră. A fost puţin tensionat, dar cred că focarul tensionării se afla mai mult la mine în cap sau poate pur şi simplu am avut noroc. Nu am avut aventuri neplăcute cu organele respective, deşi cred că şi eu semănam mai mult cu un vânzător ambulant de "pirojoace". De câteva ori am fost întrebat de către cei pe care-i întlneam în cale dacă nu am pirojoace cu varză.
Mai multe despre Ghenadie Popescu aflaţi aici:
http://ghenadiepopescu.wordpress.com/
Ghenadie Popescu: Nu am luat o hotărâre de acest gen. Mai mult decât atât, nici nu am visat la vârsta visărilor şi nu mi-am dorit la o etapă mai cu raţionament statutul de artist. A iesit de la sine, din firescul lucrurilor care mi s-au intâmplat. Într-un fel, m-a prins ploaia în zona asta şi tot mai stau. M-am obişnuit şi nici nu mă alungă nimeni. Am uneori momente de satisfacţie, uneori mai puţin. Ca şi în orice altă activitate, ca la toată lumea.
K. G.: Ce sens are pentru tine cuvântul “hotar”?
G. P.: „Actele la control. Ce aveţi în geantă!?” Este ceva inevitabil. Dintotdeauna au existat. E în firea omului. „Actele la control. Ce aveţi în geantă!?” E în firea omului să zgârie cu ceva o bucată de pământ şi să-i convingă pe alţii că, uite, pân' aici e al lui. „Actele la control. Ce aveţi în geantă!?” Legiferarea zgârieturii - un aspect al istoriei civilizaţiilor. Drept rezultat avem harta politică a lumii. O frumuseţe de zgârieturi peste tot ce este tare sub picior şi chiar şi prin apă se bagă. „Actele la control. Ce aveţi în geantă!?” Experienţa mea de traversare a hotarului nu e atât cantitativă cât calitativa... E diversă. „Actele la contr...” Cer scuze, cred ca-i un virus. Se declanşează când vine vorba de... Să nu-i zic pe nume... de zgârietură. Am traversat linia de trecere cu diferite mijloace de transport. Situaţiile neobişnuite pe care le cream şi în care s-au pomenit persoanele care veghează trecerea îi făcea să iasă cumva din curiozitatea-de-servici, obligatorie, specifică funcţiei lor şi să dea frâu liber curiozităţii-lumeşti. Plus la asta, m-am ciocnit cu tot felul de interdicţii foarte utile pentru toată lumea şi bineînţeles, întemeiate, dar după mine, extrem de plictisitoare. Aş fi foarte mândru de legislaţia ţării mele, dacă într-o buna zi în regulamentul de traversare al frontierei de stat aş da de: „Se interzice traversarea frontierei sărind într-un picior”, sau „Persoanelor care au consumat produse alimentare în ultimele 2 ore”, sau „Fiecare persoană are obligaţia să cinstească un pahar cu vin la botul calului în momentul solemn de traversare al liniei albe”. Cât nu am fi de diferiţi, cel care impune aceste tandeme certe: al nostru - străin, legitim-ilegal, paşaport valabil - acte în neregulă, etc. este totuşi hotarul. „Actele la control. Ce aveţi în geantă!?”
K. G.: Cum ai început să călătoreşti?
G. P: Tot timpul am avut necesitatea de a ieşi şi de a mă întoarce. Odată pornit la drum chiar din primele clipe deja vroiam înapoi, acasă, la anturajul obişnuit. Deşi contemplam întoarcerea, îmi continuam totuşi calea cu un amestec de încăpaţânare, curiozitate, un soi de frică care nu lasă bucuria să înmoaie genunchii şi, bineînţeles, răbdare, răbdare de cloşcă, îi ştiu bine mirosul. Cu măsură face bine oricui. Prima escapadă a fost pe râul Căinari. Am parcurs întregul râu în doi cu un prieten. A fost o aventură grozavă. Au urmat mai multe ieşiri cu bicicleta. Dealtfel, în ultimii ani am recurs la diferite mijloace de transport. Am un deosebit interes faţă de roabă ca mijloc de locomoţie. Am călătorit mult şi cu vehicole de elaborare proprie. Pe drumuri mă simt cel mai bine, dar oricum mecanismul care a fost de la începuturi funcţionează nestingherit - contemplez întoarcerea din primele clipe ale pornirii la drum.
Teodor Ajder: Aflându-se la muncă în carierele din lagărul nazist de concentrare Mauthauzen, Stanisław Grezsiuk îşi amintea că în încercarea de a evita munca silnică, dă de o roabă. "De atunci nu mai eram singur, scrie Grzesiuk, ci în tovărăşia roabei, care devenise un fel de scut ce mă apăra de bătai[le gardienilor]." Nu s-a despărţit de roabă până la sfârşitul şederii sale în carierele de piatra. Roaba este un obiect pe care îl utilizezi adesea în lucrările tale. De ce?
G. P.: Există ceva inexplicabil pentru mine în mecanismul ataşării. Şi faţă de roabă am anume un asa fel de ataşament. Am intrat cu ea în dans, după câte-mi amintesc, în perioada când încercam să-mi clarific fenomenul robiei. Roabă-robie. Clarificarea conceptului robie am trecut-o la mesaje nefinalizate, dar cu roaba fac plimbări peste tot unde reuşesc. Roaba îmi dă senzaţia că nu-s singur. Ar fi corect să pomenesc aici de comoditatea robiei, dar o să zic de comoditatea roabei ca mijloc de transport. E extraordinar de comodă. Se potriveşte de minune cu arhitectonica şi mecanica corpului uman. De parcă ar fi continuitatea mâinilor cu palmele, care se măresc şi formează coşul roabei. Roaba are ceva uman în esenţa ei, ca şi robia, de fapt.
T. A.: În timpul rezidenței tale de aici din Torun ai petrecut câteva zile călătorind cu o roabă prin oraş. Împărtăşeşte-ne câte ceva dintre descoperirile pe care le-ai făcut.
G. P: Am descoperit oraşul pentru mine. Nu am avut nici un scop anume, roaba mi-i martoră. Nici nu ştiam până în ultima clipă cu ce voi umplea coşul roabei. L-am umplut cu zăpadă, pentru că era un bun care se găsea peste tot în oraş, era şi gratis, era neprivatizată. Pentru prima dată, datorită roabei, am realizat că în Torun zăpada nu e încă privatizată. E aşa de multă, încât poţi să o foloseşti cât doreşti. Asta a fost cea mai importantă descoperire pe care am făcut-o în călătoria cu roaba prin Torun.
K. G.: În arta ta, atât în obiecte cât şi în acţiuni exista un anumit motiv comun. Deşi te ocupi de lucruri complet diferite: de treci oamenii peste hotar ascunzându-i într-o mămăliga gigantică, de mâini bicicleta de la Chişinău spre Paris ca să vizitezi o expoziţie, de dansezi cu propriul tău pat într-o clipă de răgaz sau de-ţi înregistrezi pe ascuns cu un aparat de filmat vizitatorii din atelier, în toate, cred eu, se simte un fel special de sensibilitate, o atitudine aparte pe care o ai faţă de lucruri. Ce sunt lucrurile pentru tine?
G. P.: Sunt vehicole, la fel ca şi eu pentru ele. Când eu le car, când ele mă poartă. Pentru mine, totul ce are formă este un purtător de ceva, cel puţin purtătoare de informaţie. Deseori mă opresc la ideea că lucrurile pot fi cunoscute vizual numai având ochi de nomad. Pentru modul de viaţă sedentar sunt de ajuns urechile. În societatea contemporană, sedentar-consumeristă există un potenţial imens care-i implicat în producerea materiei false pentru menţinerea circulaţiei aparenţelor vizuale, în devalorizarea imaginei. Şi ce treaba am eu cu toate astea? Maimuţăresc sau, ontologic vorbind, sunt un parazit, care nu face altceva decât să se joace cu simboluri, situaţii convenţionale, norme stabilite... Dintotdeauna am fost atras de obiecte inutile, obiecte pe care mi-a fost dificil să le arunc la gunoi.
T. A.: De ce pornind de la auditiv ca mijloc mai iubit de cei sedentari, afirmi că vizualul e folosit pe post de decor în societatea consumeristă? Eu aş susţine altceva, bunăoară, faptul că gândeşti mai „sculptural” decât alţii şi de aceea dai prioritate, iubeşti şi în acelaşi timp urăşti mai mult vizualul decât verbalul.
G. P.: Nu că-i mai iubit. E o propunere de-a mea mai fantezista. Sunetul e mai puţin încăpător ca vas şi de aceea vizualul e exploatat mai mult pentru a căra minciuna. E folosit în scopuri meschine (în publicitate, de-o pildă). Nu vreau să se ajungă la a alege dintre a deveni orb sau surdo-mut. Dac' nu priveşti chestiile astea ca pe nişte jocuri (de-a Mărgelele de sticlă descris de Hermann Hesse şi nu numai) ai toate şansele ori să înnebuneşti, ori să devii acolitul căreiva doctrini, ca mai apoi să începi să-ţi făcăluieşti cu sânge rece oponenţii ideologici.
T. A.: Grzesiuk zicea despre devalorizarea imaginii ceva de genul ăsta: „M-am obişnuit atât de mult cu priveliştea nebunilor şi a morţii incât nu mă mai impresionau în nici un fel...” N-ai vrea să comentezi cumva replica asta a lui?
G.P. : Nu sunt un comentator prea abil. Mai ales că aici e vorba despre experienţa personală a lui Grzesiuk. Omul ăsta a trecut prin situaţii în care se declanşează mecanizme de protejare interioare de cea mai înalta eficienta. Lumea numeşte acest mecanism – indiferenţa. E destul de generalizat, dar n-ai ce-i face. Cui nu-i place sa încerce sa se reformateze.
K. G. : Tratezi obiectele de parcă ar fi animate, de parcă ai întrevedea în ele apariţii unice, secrete ale vieţii...
G. P. : Termenul de „geometrie secretă” l-am împrumutat de la profesorul meu Veceaslav Fisticanu, care zicea că lucrurile simple sunt mai complicate în ceea ce ascund, decât lucrurile complicate în ceea ce scot la iveală. Îl utilizez deseori pentru a-mi îndreptăţi inabilitatea de a explica ceva. Animaţia de care vorbeşti întradevăr exista numai că spre deosebire de desenele animate, situaţiile animate sunt despărţite între ele de pauze destul de mari (grijele cotidiene), aşa că majoritatea oamenilor nu fac legătura între aceste situaţii, pur şi simplu uitând elementul precedent, fiind ocupaţi cu chestii absolut serioase. Pân' la urmă asta-i prerogativa copiilor. Pentru ei aceste situaţii sunt un material util pentru dezvoltare, ca ajungând maturi să fie preocupaţi, la rândul lor, doar de lucruri serioase.
K. G. : În lucrările tale adesea figurează animale. Care e rolul lor?
G. P. : Păi, nu ştiu de ce. Eu nu le chem. Dacă zici că sunt, înseamnă că vin singure. Nu am stăpânit vreodată vreun animal viu. Cred că am evitat inconştient responsabilitatea pentru cineva îmblânzit. Dar zic că mi-ar fi dat mult prietenia, spre exemplu, cu un câine ciobănesc, cu o gaşcă de arici năstruşnici sau cu un elefant pensionar de la circ. Am crescut la ţară şi erau permanent în jurul nostru tot felul de dobitoace. Cel mai mult îmi plăceau caii, dar cal noi nu aveam. În URSS calul era strict interzis ca proprietate privată. Probabil era considerat unitate de luptă şi era luat la evidenţă. Visul meu cel mai virtuos era să devin mânz ca să pot dormi cu caii în grajd, că tare-mi mai plăcea mirosul de acolo şi sunetul care-l scoteau caii când ronţăiau iarbă. Eram sigur că dacă o să cresc mare, ap' numai pentru a mă face căruţaş în toată legea. Cei mai în vârstă ziceau că ideea nu-i chiar reuşită, că tre' s' vreau să devin medic, inginer... Dar acu, având la mână carnetul de muncă, pot constata că nici căruţaş, nici medic şi nici chiar inginer nu am ajuns.
Ca şi mulţi dintre colegii mei de specie, care utilizează animalele pentru a fi puternici transformându-le în cârnaţi, pârjoale, blănuri, hot-doguri sau, pentru a deveni mai buni şi mai generoşi, unii dintre noi elaborează structuri de protejare a animalelor, le cos haine elegante, vizite sistematice la coafor, le lasă în moştenire averi uriaşe, utilizez şi eu animalele în pictură sau obiectele mele. Mă interesează în special aspectul lor simbolic. De exemplu, îmi zic viţel dacă dau grăbit peste cap un pachet cu lapte direct de pe raft din supermarket. În mod firesc prezenţa unui viţel în carne şi oase în compartimentul de lactate al supermarketului X este practic imposibilă. Dar cu câtă uşurinţă şi naturaleţe mă categorisesc viţel sau îl numesc măgar, berbec, ţap, şacal, căţea, porc pe aproapele meu care nu-mi vine la socoteală. Sau le zic iepuraş, veveriţă, pisicuţă, vultur, leu celor de la care vreau să obţin câte ceva. Închipuiţi-vă corabia lui Noe plina cu indivizi , în perechi desigur, care având aspectul fizic al omului sunt de fapt porci, berbeci, scorchii, măgari. Bună treabă, nu ?
T. A.: Istoria artei ne arată că mulţi dintre artiştii care se ciocnesc de problematica animalului ajung ineluctabil să se frământe şi asupra baligei, uneori o folosesc doar ca imagine, alteori ca materie primă în obiectele pe care le făuresc.
G.P.: Optimist, dar să ştii că şi în cazul când meditezi despre condiţia umană, dacă eşti onest şi liber, tot acolo dai. Numai cei angajaţi politic vorbesc despre nuş' ce spirit, măreţie, pe când adevărata artă e despre partea mai excrementală. Partea pe care omul o ascunde de alţii, pe uşa căreia pune clanţa.
T.A.: Ai folosit de mai multe ori tizicul.
G. P.: Şi în cazul ăsta e vorba despre alegorii. Am o lucrare-video care se numeşte “NNapoi la entuziasm”. E alcatuită din 2 componente: procesul de facere a tizicului şi secvente-găsite, preluate din documentarul realizat de Dziga Vertov în 1930 “Entuziasm”. Cu intervenţii de inversare şi accelerare în componenta cu tizicul. E o piesă video cumva mai personală, ţine de oameni dragi mie , din care cauză pierde din certitudinea estetic-conceptuală şi la general aş zice că este chiar un film patriotic.
Mai este şi „Dictionatrul român-moldovenesc”, tot din tizic şi ăsta. E o carte pliantă. Am folosit tizicul drept hârtie, pe care am scris în Braille cu alice de plumb Balada Mioriţa. Mi-au dat premiul Ministerului Culturii şi Cultelor din Romania pe el - 25 milioane de lei vechi. Cu alte cuvinte, m-am făcut multimilionar cu tizicu. Când mă porneam la Chişinău cu foile de tizic taică-meu îmi zicea să-mi pun în geantă nişte fasole sau cartofi. “Da ci bagi, măi, tizicu ista în geantă?” Iar eu: „Taci tatăi, că la Chişinău tizic nu găseşti aşa uşor, dar fasoli şi cartofi - cât vrei!”.
K. G.: Cine sunt eroii tăi? Cine crezi că se află la izvoarele inspiraţiei tale?
G.P.: Nu prea am ce spune aici. De mult timp nu mai privesc televizorul, aşa că nu-s la curent cu topul eroilor. În loc, mă întreţin cu personaje vii, de la care mereu primesc lecţii de conviețuire. Sunt diferiţi ca vârstă, stare socială sau dispoziţie de moment. În atelierul de pictură, unde m-am aflat o perioadă de timp, orice beţie ordinară sau fastuoasă o numeam inspiraţie. Nu m-am gândit care ar fi izvoarele inspiraţiei. Poate, în primul rând, lipsurile. Inspiraţia e ca un reflex de a acoperire a găurilor. Cu ce ? Cu orice am la îndemână...
K.G.: Ce înseamnă pentru tine mămăliga, care, dealtfel, figurează în lucrările tale ca o substanţă de bază, aş numi-o chiar „cosmică”?
G.P.: În afară de aceea că înseamnă totul, mai e şi o masă caldă, hrănitoare care scoate aburi anume în momentul în care toată lumea aşteaptă anume asta - să scoată aburi. Cineva îmi spunea că încă din antichitate până în timpurile noastre mămăliga e servită în mod ritualic în timpul semnării tratatelor de pace dintre părţile aflate în conflict. E peste tot aşa, nu contează dacă se cultivă sau nu porumb pe solurile părţilor aflate în conflict. Dacă nu e, apoi se importă făină. La urma urmelor, moldoveni sunt peste tot, chear şi în Indonezia, unde fac şi revoluţii. Apropo, tot Mămăligă se numea- Vasile fiul lui Panteleimon din Paşcani- erou naţional al poporului indonezian. A luptat pentru eliberarea de sub jugul colonial.
La ea acasă, în Basarabia sau ce a mai rămas din Basarabia, se zice că mămăliga nu are nimic cu revoluţia, cică nu exploadează... e un autoreproş, ajuns zicală. Şi din haragi tre' s' ţuşnească gloanţe - asta ar fi o zicală pe potriva unei naţiuni care se respectă.
Am un interes aparte pentru mămăligă. În primul rând pentru forma ei, mai precis spus profilul. Aşa profil nu am mai intâlnit nicăieri. Doar poate piramida lui Cheops, luminată de soarele în zenit. Însă, nu am văzut cu ochii mei piramida din Giza, doar pe reproduceri şi de aceea nu o luăm în calcul. În ceea ce priveşte conţinutu,l e mai încurcată treaba. Am sculptat o serie de obiecte, care ating într-un fel sau altul complexele şi aspiraţiile poporului din care fac parte.
K.G.: Sunt curios să-ţi aflu opinia despre instituţiile culturii de la voi.
G.P.: Încă nu sunt perfecte. Concluzia nu-mi aparţine. Se aud vorbe. Eu sunt angajat într-o instituţie de cultură - Muzeul de Etnografie. Cei drept, muncesc în sectia tehnica, aşa că-s responsabil doar parţial de imperfecţiune.
K.G.: Se poate oare spune că şi în aceste instituţii apare o mecanică similară de mimitism, ca de exemplu, în aşa numitul proces de transformare economică în Europa de est?
G.P.: Sigur că se poate spune. Ce-am face fără mimetism? Se raportează la specificul zilei de azi şi cred că e un răspuns corect. Nu? Eh, ce-aş mai bârfi eu acum una sau mai multe instituţii de cultura... dar nu-mi vine nimic în cap. Mai degrabă îmi apar în faţa ochilor lumea pe care am întâlnit-o în această sferă. O diversitate de caractere, foarte multa lume bună, simpatici, binevoitori, beţivi, perseverenţi, şmecheri, responsabili şi iresponsabili, machiaţi, erudiţi şi pur şi simplu oameni de treabă. Naiv fiind prin excelenţă, bănuesc eu, mimează şi ei între ei.
K. G.: Există oare în Moldova o "mafie" a culturii? Daca da, apoi cum se manifstă?
Nu se poate fără mafie! Suntem doar urmaşii Romei, şi de la Roma până în Sicilia sunt doar trei zile de mânat lejer bicicleta. Avem tot dreptul să folosim cuvântul respectiv. Plus la asta suntem într-o zonă unde se experimentează fără scrupule. Dar mă ia groaza la gândul că în cultura noastră există mafie. Poate în incultură ? Deoarece la noi nu există ministerul inculturii, funcţia de administrare, de gestionare a acestei structuri e preluată de mafie. Unde pune mâna mafia acolo-i ordine. Sunt puse pe roate caravele de tot felul, înfloreşte importul de televizoare care arată doar un fel de limbaj sau mai bine zis limbă. Cei din regiunea de unde provin aceste televizoare dintotdeauna au avut mare grijă de starea spiritual-emoţională a populaţiei de pe la noi. Se mai vorbeşte şi de persoane de legătură. Se numesc când cumătri, când nanaşi, când fini, uneori, să-mi fie cu iertare, chiar plemianici.
K.G.: Prin instalaţia cu craveţi, pe care ai pus-o la cale în Torun, ai afirmat că ai adus "alt" trecut dintr-o ţară a lumii a "treia", cum să înţeleg asta?
G.P.: Mă refeream la partea a doua a instalaţiei, adică la ceea ce era în interiorul gardului din cravate - un podium sportiv cu 3 feluri de bucate pe el. La felul întâi - borş, doi- terci cu pârjoală şi trei - compot. Toate astea fiind o formulă culinară elaborată de aparatul partinic stalinist pentru întregul popor sovietic. Prin prisma acestei formule culinare mă refeream la acea parte a trecutului sovietic de care, consider, e timpul să ne debarasăm. De la cosmetică pentru mulgătoare, până la cărticica de rugăciuni pentru cosmonauţi, toţi primeau formule de existenţă emise de partid. Abaterea de la linia elaborată de partid se pedepsea în numele unui viitor luminos. Viitorul văzut luminos atunci, devenind prezent, care este cum este, a adus cu sine trebuințele populației de a avea o instrucţiune unică de existenţă, de a se afla într-o dulce şi romantică stare de iresponsabilitate. Mentalitatea majorităţii nu a suferit mari schimbări - tot sovietică rămâne. Formula culinară scoasă în stradă şi împrejmuită cu un gard din cravate viu colorate dar vechi, cumpărate la mâna a doua, gard care la rândul său semnifică limitarea, interdicţia, getoizarea unui spaţiu, este mai degrabă o mărturisire a regretului decât o pocăinţă faţă de trecutul care încă n-a trecut.
T.A. : Am auzit ca recent ai dat o fuga cu o roaba până în Transnistria. Cum a fost?
G.P. : Am cărat roaba de la nord (Camenca) la sud (Dnestrovsc) timp de 6 zile. Roaba, bineînţeles, era tricoloră. A fost puţin tensionat, dar cred că focarul tensionării se afla mai mult la mine în cap sau poate pur şi simplu am avut noroc. Nu am avut aventuri neplăcute cu organele respective, deşi cred că şi eu semănam mai mult cu un vânzător ambulant de "pirojoace". De câteva ori am fost întrebat de către cei pe care-i întlneam în cale dacă nu am pirojoace cu varză.
Mai multe despre Ghenadie Popescu aflaţi aici:
http://ghenadiepopescu.wordpress.com/
marți, 16 august 2011
Pig-lamp
If I remember correctly, the pig-lamp actually talks to Amelie in this wonderful piece of cinema by Jean-Pierre Jeunet. The designer of the lamp is Michael Sowa. I saw it in a shop in Den Hague. You can order it for the price of 199.00 Euro.
The bad movie and the misterious pig
"Immortal Beloved" - a bad movie by Bernard Rose. A waste of time if not for the costumes and the music and the mysterious pig that travels with the Napoleon's army... Did the soldiers used it to look for truffles, or it was simply food walking? The pig seems to be the only character unconcerned with what is going on in the scene: the french soldiers are raping an Austrian countess...
luni, 15 august 2011
luni, 13 iunie 2011
Radu mamii,iarasi-n gratia Justitiei RM si mereu in serviciul guvernantilor.
Vezi mai jos cum judecatorul Skiopul ,Judecatoria Ungheni ,i-a mai dat o data castig de cauza lui Baranov:
Poliţistul bătăuş revine în funcţie! Este vorba despre Radu Baranov, fostul şef adjunct al poliţiei criminale din Ungheni. Hotărârea a fost luată de Curtea de Apel Chişinău. Eugeniu Onică, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Interne, a declarat pentru Jurnal TV că ministerul va face declaraţii după ce instanţa va prezenta decizia.
La 2 luni de la demiterea sa, Radu Baranov a contestat la Curtea de Apel hotărârea Ministerului şi a cerut să fie restabilit în funcţie. Pe 10 iunie, judecătorul a examinat dosarul şi i-a dat câştig de cauză poliţistului. Astăzi, fostul şef adjunct al poliţiei criminale din Ungheni şi-a îmbrăcat uniforma şi a revenit la comisariat. Informaţia a fost confirmată pentru Jurnal TV de către, comisarul oraşului Ungheni, Iurie Deremeu. Ziua de muncă a lui Baranov s-a sfârşit, însă, repede. Comisarul i-a cerut să plece. Şi asta pentru că nu există vreo decizie a Ministerului de Interne, prin care Baranov ar fi repus în funcţie.
Curtea de Apel a emis hotărârea acum 3 zile şi, potrivit procedurii, decizia motivată urmează să fie eliberată până luni, 20 iunie.
Radu Baranov a fost demis de Ministrul de Interne pentru discreditarea imaginii poliţiei. Asta după ce Jurnal TV a difuzat o înregistrare video în care Baranov este surprins lovindu-l de două ori pe un tânăr chiar în comisariat. Instanţa din Ungheni l-a recunoscut pe Baranov vinovat de exces de putere şi i-a aplicat o amendă de 1600 de lei.
vezi aici :Radu Baranov achitat de Curtea da Apel
sâmbătă, 11 iunie 2011
Sindromul Stockholm sau persecutarea continuă ,declaratii de frica in dosarul ,,7 aprilie,,.
Veceslav Gurita, (Cahul, Slobozia Mare), victima evenimentelor din 7 aprilie 2009. Retinut la 8 aprilie noaptea ,batut de mascati, tinut in curtea CGP-ului .Guvernul RM i-a achitat 5 000 lei ca despagubiri morale.Guvernul României i-a organizat un tratament in Romania. Primaria mun.Chisinau i-a acordat ajutor material in suma de 10 000 lei.
După toate acestea, Veaceslav Guriţă vine în instanţă, unde, sub jurămţnt, face declaraţii mincinoase ca să-i apere pe poliţiştii torţionari. Culmea e că acesta se declară prieten cu unul dintre ei, pe nume Igor Pântea (Hărbălău şi a susţinut ferm că este cel mai bun om din CGP. Nu găsesc nici o explicaţie în acest caz în afară de două:
-Veaceslav Guriţă a nimerit întâmplâtor printre victimele de la 7 aprilie 2009 şi încearcă să tragă foloase financiare şi nu este exclus că a fost plătit de poliţistul pus sub acuzare pentru tortură, Pântea;
-în urma celor petrecute cu el a fost grav afectat de sindromul Stockholm, adică victima ia apărarea sau se îndrăgosteşte de călău.
Consider că structurile statale, precum şi cele neguvernamentale ar trebui să ia în consideraţie acest caz înainte de a decide să-i mai facă favoruri sau să-i acorde ajutoare lui Guriţă şi altora indivizi ca el. Nu ştiu cum va putea privi în ochii celorlalţi tineri din Cahul, care au fost maltrataţi în urma evenimentelor din 7 aprilie 2009.
Trezeşte nedumeriri şi un alt martor, un pedagog din Coloniţa, Ion Bâzgu, căruia i-a fost reţinut de la şcoală copilul minor. Şi acesta a depus în instanţă, sub jurământ, mărturii mincinoase, pentru a apăra poliţiştii torţionari. În timp ce făcea declaraţii, se observa că se află în tensiune, că este la maximum. În acest caz nu pot să-l acuz pe pedagogul Bâzgu, îl înţeleg ca pe un tată, care face orice ca să-şi protejeze copilul. Dar nu ştiu cum va aprecia gestul său fiul lui, care la 7 aprilie a ieşit să protesteze pentru un viitor mai bun.Un lucru îmi este clar, Bâzgu a fost impus să facă declaraţii mincinoase.
Să vedem ce vor spune în instanţă Ion Raru(cahul) şi Prodan Ilie, victime ale evenimentelor din aprilie 2009, care, de asemenea sunt invitaţi de poliţiştii torţionari să facă declaraţii mincinoase, pentru a-i scăpa basma curată, după ce m-au torturat cu bestialitate. Oare vor trăda şi aceşte idealurile pentru care s-au jertfit în aprilie 2009?
ascultati aici: ...pana la urma am ramas prieteni. Nu va radeti !
duminică, 5 iunie 2011
acest obscur obiect al placerii / Cet obscur objet du desir
In "Cet obscur objet du desir" (1977)a lui Luis Buñuel apar 3 animale: un soarece, o musca si un godacel. Soarecele e strivit de dintii unei capcane cand protagonistul principal, un burghez bine aranjat, incearca sa cumpere cu bani grei dragostea unei fete de la mama ei. Musca apare inecata intr-un pahar servita protagonistului, musca pe care un chelner a tot fugarit-o fara nici un succes zile intregi se face prinsa de la sine in paharul bogatasului, care discuta cu un var despre numarul mare de femei disponibile in orice clipa. In sfarsit, godacul, invelit in fase ca un bebelus, purtat in brate de una dintre cele 2 femei (tingance?) care ii ghicesc bogatasului in palma. Este singurul animal pe care omul il mangaie, precum ar fi mangaiat si un copilas. Ghicictul femeilor e rasplatit cu bani.
O alta linie ideatica majora in film sunt atacurile teroriste mai peste tot in Europa. Avioanele sunt deturnate, iar apoi se prabusesc cu toti pasagerii. Explozii la tot pasul. Masini furate. Impuscaturi pe strada. Buñuel ne prezinta o Europa unde lumea nu se simte in siguranta. Dar cel mai important, atacurile terorise sunt lipsite de sens, caci singurul fel in care influenteaza felul de a gandi a "oamenilor asezati" e ca in loc de bilet clasa I la avion, e mai bine sa se ia bilet calsa I la tren, e mai putin periculos, trenurile doar nu se pot prabusi...
sâmbătă, 4 iunie 2011
protest in fata Curtii de Apel
18 mai 2011, Vitalie Creţu şi alte victime din aprilie 2009 au protestat în faţa instanţei denunţînd complicitatea judecătorilor la crimele comise de poliţişti în comisariate şi pe stradă.
priveste aici:
ZDG— Vor mai fi pedepsiţi vreodată cei implicaţi în crimele de la 7 aprilie 2009?
(Dorin Chirtoaca in ziarul ZDG)
priviti aici:1. achitarea politistilor tortionar de CA
marți, 24 mai 2011
Photo, Sara Krulwich/ The New York Times
I discovered five years ago that the truth is funny. Not everything that’s funny is true, for sure. But whatever is not funny is not true.
Am descoperit acum cinci ani că adevărul este amuzant. Nu tot ceea ce este amuzant este adevărat, desigur. Dar tot ce nu este amuzant nu este adevărat.
/Alexandr Melamid, May 24, 2011, nytimes.com/
duminică, 15 mai 2011
osatiplaca
Osatiplaca spun despre ei ca "suntem cel mai fresh party & music label bucurestean si 2009 este anul in care am luat fiinta! Ii promovam pe Lucas, Giuser, Eusebio, Waar, Mr. Disko si am colaborat cu Emap, Alez, Relish si Vivid. Am dat o serie de petreceri nebune, iar daca nu ai venit pana acum, te asteptam la urmatoarea :)"
Orice noua introducere despre osatiplaca.ro e informatie redundanta. Cand subiectul e atat de accesat, nu-ti mai ramane decat sa mixezi ce s-a spus deja.
Osatiplaca.ro, Velvet Magazine va saluta!
Velvet: O sa va rog sa va prezentati mai intai.
Osatiplaca: Toni, Eusebio si Adi. Vorbim si pentru Adi, caci el este in Pitesti momentan.
V: Spuneti-mi cum v-ati cunoscut. Exista o poveste pe care trebuie sa o cunoastem?
O: Ne stim de foarte multa vreme, din generala, apoi din liceu - generatia de aur a Pitestiului. Apoi in Bucuresti i-am cunoscut pe Mr. disko (care e tot din Pitesti) si pe Waar (care e la aceeasi universitate cu noi - Universitatea de Arhitectura si Urbanism Ion Mincu ) – ei doi mixau in Web si practic acolo s-a aprins prima scanteie. Tot in Web l-am cunoscut si pe Lucas, care mixa funk cu Emap, mai tarziu, prin oras, l-am intalnit si pe Giuser.
Primul party pe care l-am facut in aceasta formula a fost “Fluffyland” – Balul Arhitecturii 2009, unde si-a facut aparitia si mascota noastra, porcul.
In octombrie am dat primul party sub numele “osatiplaca.ro” – “Back to school” la Fabrica. Au urmat “Magical mystery party” la Ota, "Parfumului 13" si deja celebrele “Fort party” si “Inglorious hipsters”.
V: Aveti un happening place preferat?
Toni: Universul! dar nu se mai poate... si Baraka.
Eusebio: tot Universul, dar si la Fort a fost special.
V: Tineti cont de ce place publicului si insistati intr-o directie sau nu.ro? :)
O: Desigur, tinem cont de pareri, dar avem si filmul nostru care ruleaza pe ecran.
V: Inevitabil, de unde numele osatiplaca? Au mai existat si alte variante? (nutecred.ro/ aisarazi.ro)
E: “osatiplaca” a fost tripul lui Toni care s-a concretizat intr-un site prin septembrie. Este o poveste foarte foarte foarte foarte lunga a carei concluzie e una singura:
T: osatiplaca !
V: Party hard. Cum va explicati succesul pe scena din Bucuresti?
O: Incercam sa dam ce e mai bun si sa avem o atitudine foarte pozitiva. sa cream o atmosfera cat mai nebuna la party. e important sa arate hip si sa se auda bine.
V: Lumea muzicala este invadata de asa-zisele formatii new wave de fete electro. Care este statutul vostru in mediul artistic? Va considerati un grup electro artistic conceptual?
E: Eeeeelectro e un cuvant care nu prea-mi mai place. Artistic da, conceptual da, dar electro s-a cam “stins” de ceva vreme. Directia in care ne indreptam dpdv muzical e alta si cred ca se va vedea in release-urile ce le pregatim pentru 2010. Asta vom incerca si la party-urile de la anul – sa ne indreptam de la aceasta eticheta de grup electro, pentru ca, ce-i drept, asa am pornit la drum, spre o mai mare diversitate. In 2009 am experimentat, am avut un line-up de baza pe care l-am mai schimbat, l-am mai rotit, am colaborat si cu oameni cu care nu colaborasem si a fost interesant – la sfarsitul sezonului vom trage linie si vom judeca, vom decide spre ce ne indreptam cu exactitate. Cat despre concept, la noi fiecare party e conceptual si intentionam sa legam lucrurile cat mai bine intre ele. Concept is the new black. Si grafica s-a schimbat si ea cu noul site si cu noul artwork pentru 18 decembrie – imiplace.ro.
V: Auto-promo pentru party-ul viitor din 18 decembrie. Cum v-ati promova evenimentul in cateva cuvinte?
O: Vom incheia sezonul cu un party pe masura la Front/ The Ark - electrocutare.ro sarbatoreste 2 ani, noi suntem nasii, iar motul il vom taia impreuna cu Lucas & Emap, Mr. disko si Logan. In saptamana 14-18 decembrie organizam si un workshop la Front/ The Ark, ce se va deschide luni (14) la ora 19. Fotografie, grafica si instalatii cu Ioana & Ruxandra Muszinkiewicz, Sorin Moisescu, Diana Ionescu, Maibinenu si Rok.
V: Ce va place voua?
T: Totul.
E: Nu pot sa spun.
V: Acum povestiti-mi care a fost cel mai reusit party al vostru.
O: Fort sau Universul? Fort si Universul!
.
V: Reusiti, asta daca intentionati, sa va conectati la vibe-ul international?
O: Vibe-ul de aici e foarte ok! nouaneplace. Dar s-ar putea totusi sa avem si invitati "internationali” la anul ;)
V: O sa va rog sa multumiti cuiva.
O: Celor care vin la party-uri!Si tipului care a inventat blacklight-ul!
Tatiana Moise
http://www.velvetmagazine.ro
luni, 18 aprilie 2011
Ai WeiWei arested!
Ai WeiWei, one of the most interesting contemporary Chinese Artists has been imprisoned (March, 3, 2011). After his arrest, police confiscated the computers from his studio and interrogated the people he employs.
Apparently, he is charged with tax evasion, bigamy and distribution of pornographic materials. His family and numerous commentators around the world believe that this is the government's reaction to Ai WeiWei's activist-art.
One of his late pieces is a series of pictures with himself naked, holding a white toy under his belly. The toy is a comment on the state censorship. For those interested look on the internet for more WeiWei stuff!
Ai Weiwei, unul dintre cei mai interesanţi artişti contemporani chinezi a fost încarcerat (martie, 3, 2011). După arestarea sa, politia a confiscat calculatoarele din studioul său şi i-a interogat pe oamenii care lucrau în atelierul artistului.
Aparent, WeiWei este acuzat de evaziune fiscală, bigamie şi distribuirea de materiale pornografice. Familia sa şi numeroaşi comentatori din întreaga lume consideră că acest lucru este o reacţia a guvernului la arta din ce în ce mai critică a lui Ai Weiwei.
Una dintre acţuiunile sale recente este o serie de poze în care artistul apare gol, acoperindu-şi sexul cu o jucărie albă. Jucăria este un comentariu cu privire la cenzura impusă de stat. Pentru cei interesati căutaţi pe internet pentru a afla mai multe despre lucrările lui Weiwei!
People arrested and killed in Bahrain...
Today I got an email. I don't know if what is says is true, but here it is
here is the link to the petition>
http://www.thepetitionsite.com/1/free-alkhawaja/
I know close to nothing about Abdulhadi Alkhawaja. But this sentence triggers a familiar note>
"on 8 April 2011 he was beaten and taken away by masked men"
....
Azi am primit un imeil de la cineva pe care nu-l cunosc. Se pare ca in Bahrain sunt arestate sute de persoane. NU vreau sa o cred, dar, conform acestui mesaj, fortele politienesti favorabile regelui Hamad ibn Isa Al Khalifa bat si omoara populatia civila, precum si activistii pentru drepturile omului...
here is the link to the petition>
http://www.thepetitionsite.com/1/free-alkhawaja/
I know close to nothing about Abdulhadi Alkhawaja. But this sentence triggers a familiar note>
"on 8 April 2011 he was beaten and taken away by masked men"
....
Azi am primit un imeil de la cineva pe care nu-l cunosc. Se pare ca in Bahrain sunt arestate sute de persoane. NU vreau sa o cred, dar, conform acestui mesaj, fortele politienesti favorabile regelui Hamad ibn Isa Al Khalifa bat si omoara populatia civila, precum si activistii pentru drepturile omului...
vineri, 15 aprilie 2011
Legea ma apara sau ma omoara ?!
priviti aici despre cazul de la Tudora:
am ajuns cand cetateanul RM nu mai poate deosebi talharul de politist.Ba, chiar la noi in RM e totul invers:talharul deghizat in politist i-si jefueste victima respectand Codul de Procedura Penala,pe cand ploitistii protejati de Lege se comporta ca talharii chiar si folosind vestimentatia de hati.Consecintele care-s? doua familiii cu tragedii,politistul inpuscat in cap si barbatul in puscarie ,ca a vrut sa-si apere familia si casa.
Suntem omorati in continuare in PMAN,in Comisariate chiar si acasa in timp ce dorimi.
Stop talhariilor din organele de drept !!!!
priveste aici protest in fata CCCEC
duminică, 3 aprilie 2011
CACArta
După finalizarea destinului său istoric, Europa de est a devenit un fel de "surplus" şi totodată
nu-chiar-Europa, ceva de genul excrementului. Rolul ei, însă, este foarte important: entitatea (Europa), fără acest excrement nu va reuşi să-şi construiască o identitate proprie, la fel precum şi "deşeurile" corpului uman sunt necesare pentru a reconstrui "identitatea" acestuia.
/Marina Gržnić, Ficţiune reconstruită. Europa de est, post-socialism şi retro-avan-garda./
Ţara asta e căcat...
/Sam Mendes, Away we go./
-Căcatul mă fugăreşte!- a răspuns zâmbind şi a alergat în direcţia budei... În acea zi după amiază în grupul celora care îşi aşteptau moartea [prin împuşcare] doar Zbyşek îşi ţinea capul sus...
/Stanisław Grzesiuk, Cinci ani de kaţet/
...cuvântul „căcat”... un cuvânt pe care, nu se ştie de ce, mamelor le este permis să-l pronunţe, iar copiilor le este strict interzis./
Cred că nu s-ar fi ruşinat să spună "căcat"... Acest cuvânt nu e prea potrivit pentru unchiul Albert, dar din gura lui, ar fi răsunat cu blândeţe, fără răutate.../
/Heinrich Böll, Casa fără stăpân/
Dadaiştii au atacat standardele convenţionale de estetică şi comportament mizând pe absurditate şi pe rolul imprevizibilului în creaţia artistică.
/din internet adunate/
Materie primă
La 1 aprilie 2011 instanţa de judecată a respins contestaţia lui Anatol Mătăsaru, lăsând în vigoare amenda de 900 lei pentru acţiunea sa din ziua profesionala a procurorilor, 28 februarie 2011. Nu este o glumă de unu aprilie, deşi, magistratul Ilaşco a gustat din plin în timpul şedinţei din hazul inerent al acestei acţiuni burleşti, râzând cu poftă şi chiar făcându-i observaţie poliţistului care a întocmit raportul în urma căruia s-a decis emiterea amenzii pe numele lui A. Mătăsaru, indicându-i că „demascat” nu e totuna cu „mascat”. O explicaţie posibilă al acestei decizii este, printre altele, şi dezinformarea magistraţilor. Dacă ar fi fost informaţi cum se cade, dacă ar fi ştiut despre CACArtă, sunt sigur că nici nu s-ar fi ajuns la amende. Prin CACArtă înţeleg obiecte şi acţiuni artistice pentru producţia cărora au fost utilizate materiile fecale şi care amintesc figurativ despre acestea sau, eventual, procesul digestiv. Obiecte/acţiuni care inevitabil ajung să fie discutate în mass-media în termeni de valoare bănească şi sunt, de obicei, reacţii de opunere ale indivizilor în faţa aparatelor represive ale statului, aşa cum le defineşte Louis Althusser.[1]
Aşadar, pe de o parte, voi încerca să informez, pe de altă parte, însă, nu mă pot abţine din a nu mă întrebă, dacă efectul pe care l-a provocat actul năzbâtios a lui Mătăsaru ar fi mai jinduit de un artist, decât, să zicem, un premiu întâi la un festival de artă contemporană puţin mediatizat, precum s-a întâmplat, bunăoară, acu doi ani în Riga, când lui Ivars Jansons i s-a acordat distincţia principală pentru o sculptură executată din excrement uman pur. Lucrarea, o movila de circa 2 metri înălţime, se dorea a fi o critică la adresa consumatorismului. „Ce n-ai pune în sistem, tot una iese”, îşi comenta Jansons lucrarea într-un interviu. Pentru a-şi edifica manopera a colectat timp de 3 luni la rând excrement de la spitalele şi închisorile capitalei Letone.
Dar poate mai bine ar fi fost dacă mulajul de caca, în loc să-i fie arestat, să fie vândut cu, să zicem, 2-3000 de lire sterline? Aşa s-a vândut produsul rezultat în urma funcţionării Cloacăi – Art(ificiale) – autor belgianul Wim Delvoye. Este vorba despre o instalaţie uriaşă, 10 metri lungime, care, efectiv, produce căcat! Într-un capăt al maşinăriei printr-un orificiu se toarnă aproximativ 8 litri de apă şi mâncăruri provenite de la un restaurant de lux din reţeaua SoHo. După 27 de ore, din celălalt capăt al maşinăriei, printr-o duză specială, ţâşneşte ceva extraordinar de asemănător cu excrementul uman. Sumele de bani oferite la licitațiile de obiecte de artă încep să intereseze opinia publică şi criticii de artă doar când acestea ating cote enorme sau, precum ziceam, când vine vorba despre obiecte de artă relaţionate într-un oarecare mod cu materiile fecale. Uneori tocmai preţurile piperate ajung să fie detaliul prin care o lucrare poate deveni renumită, cum s-a întâmplat, bunăoară, cu cele 90 de conserve produse de italianul Piero Manzoni. Inscripţia tipărită pe aceste obiecte glăsuieşte în mai multe limbi umrătoarele: „Căcat de artist, conţine 30 gr. Proaspăt conservat. Produs şi căpăcit în mai, 1961.” Fiecare conservă produsă de Manzoni s-a vândut cu preţul la zi a 30 gr. de aur. Idea era ca preţul conservelor să fluctueze în funcţie de bursa aurului. Aceste conserve au fost create, pe când Manzoni explora relaţia dintre producţia artistică şi cea umană. Conform Wikipediei, pe 23 mai 2007, o conservă din asta a fost vândută cu 124, 000 de Euro la casa de licitaţie Sotheby's, un preţ net mai mare decât preţul zilei pentru 30 gr. de aur. Nu se ştie dacă Manzoni şi-a imaginat vreo dată că un gram de caca proprie va ajunge mai scumpă de câteva ori decât un gram de aur. Se poate spune că valoarea de piaţă ale acestor obiecte de artă adaugă cert la forţa lor ironică. E de notat că unul dintre colaboratorii lui Manzoni, Agostino Bonalumi, a afirmat că Manzoni i-a tras pe toţi de sfoară, cică conservele lui ar fi conţinut plastic şi nu fecale, dar pe parcursul unei expoziţii ţinută la Museul de Artă Randers, o cutie din asta de tinichea a crăpat şi din ea a început să se scurgă ceva cu aromă dubioasă. Chestiunea conţinutului a fost, aşadar, rezolvată. S-a evaporat astfel şi aura falsului. Deşi s-au luat toate măsurile de protecţie a operei de artă, după un proces de judecată, declarat vinovat de neglijenţă, Muzeul a fost silit să cumpere cutia-rebut cu 50.000 €.
La fel şi sculpturile din băligar se bucură de preţuri hiperbolice. O copie a renumitei Venus de Milo, executată în baligă de pandă uriaşă de către chinezul Zhu Cheng a fost vândută unui colecţionar elveţian cu $45,000 SUA. Alt sculptor chinez, Zhao Bandi, despre care se zice că ori e avangardist genial, ori senzaţionalist vulgar, a generat împreună cu ucenicii săi zeci de mii de obiecte din excrement de panda. Printre acestea a fost şi o sculptură care a pus paie în focul mocnind al relaţiilor diplomatice dintre China şi Japonia. Sculptura reprezenta un soldat japonez care îşi ţine arma deasupra capului, în gest de predare. Artistul a afirmat că unele dintre lucrările pe care le-a vândut au atins cota de 4.500$ SUA.
Bustul ministrului Neozeelandez al agriculturii Nick Smith efectuat de Sam Mahon din băligar de bovină, a fost vândut pe TradeMe, o pagină de licitaţii din internet, cu 2200$SUA (NZ$3080). Acest portret este un comentariu al artistului la inabilitatea ministrului de a proteja apele insulei de poluarea provenită din murdăria organică de pe imaşuri. În descrierea pe TradeMe, Mahon scria că sculptura nu pute şi că va dura veşnic. Turtiţele de vacă au fost colectate de la o eco-fermă, pisate într-o maşină de măcinat cafea, (cu care mai macină şi acum cafea) şi amestecat cu răşină pentru a obţine un material mai plastic şi mai stabil în timp. În final bustul a fost bine lustruit cu ceară. Ministrul Smith a reacţionat destul de jovial, desciriind obiectul drept „artă defectă” şi amintind că a avut de înfruntat situaţii mult mai grave în cariera sa politică.
Desigur, se mai întâmplă ca preţul să fie trecut cu tăcerea, precum s-a întâmplat cu cea mai controversată lucrare prezentată la al 18-lea Salon de artă contemporană din Havana (2008), deşi are un titlu grăitor: „Valoarea privirii”. Este vorba despre o serie din 12 mici figurine zoomorfe, simbolurile horoscopului chinez, lucrate de Grethell Rasúa şi Luis Gárciga din propriile lor excremente.
Nu se ştie nimic nici despre comisionul pe care l-au primit (sau nu) grupul ceh Rafani, care în 2004, s-au prezentat în palatul Veletržní, unde se ţinea o expoziţie de artă cehă şi slovacă din anii şaizeci ai secolului trecut, făcându-şi trebile mari chiar pe podea, în mijlocul sălii de expoziţie. Membrii grupului şi-au descris acţiunea drept un performance artistic. A fost felul lor de a protesta împotriva conducerii Galeriei Naţionale din Praga. Se pare că o mai fac din când în când şi acum, dar obiectul protestelor sale fiind industrializarea artei.
Neamţul Dieter Roth e renumit pentru experimentele sale cu materiale ciudate. El e autorul unei serii de 250 de iepuraşi din căcărează şi paie, turnaţi într-o matriţă similară cu cea în care se toarnă renumiţii iepuraşi de ciocolată Lindt, dăruiţi copiilor în ziua de Paşti. Obiectele din această serie se mai pot procura şi acum, dar preţurile sunt oferite doar la cererea cumpărătorului.
După Roth, mai mulţi au modelat iepuraşi din căcărează. Artizana Susan Bell, bunăoară, mai sculptează din acelaşi material şi melci, broscuţe, felurite gângănii, dar şi figurine de miri şi mirese, asemănătoare cu acelea care în mod normal sunt turnate din zahăr şi plasate pe torturile de căsătorie. Spre deosebire de preţurile iepuraşilor Roth, preţurile produselor Bell sunt mult mai modeste şi accesibile cumpărătorului de rând.
În 2008, la Bienala Whitney, New York, Charles Long a imortalizat semnele lăsate de găinaţurile barzelor albastre pe cimentul debarcaderului de pe râul Los Angeles. Petele au fost transpuse şi în format tridimensional asemuindu-se oarecum cu figurile lui Giacometti. Materialul folosit la modelarea lor a fost molozul de pe malurile aceluiaşi râu. Un bloger descria fenomenul Long, drept „o veritabilă explozie de sublim degradant.”
Iar ca să revenim pe tărâmurile noastre, apoi plasticianul Ghenadie Popescu s-a făcut milionar cu o lucrare la compunerea căreia a folosit foi de tizic, pe care a scris în Braille cu alice de plumb Balada Mioriţa. Şi-a intitulat această lucrare pliantă „Dictionatrul român-moldovenesc”. Lucrarea a luat premiul Ministerului Culturii şi Cultelor din Romania - 25 milioane de lei vechi.
Să-i trecem în revistă şi pe englezii Gilbert & George care din 1983 au început să includă imagini de excremente în colajele lor. La mijlocul anilor 1990, cei doi au pornit ciclul „Fotografiile căcatului gol”. În aceste imaginii executate într-o stilistică asemănătoare cu vitraliile, ambii artişti apăreau uneori goi alături de hălci gigantice de caca. Prin aceste lucrări se încerca aducere în discursul public a două tabu-uri odată, care garantat ar fi ofensat spectatorul: 1. De ce acest cel mai universal dintre materiale e atât de marginalizat în discursul artistic? 2 Există ceva fundamental religios în felul în care ne ferim de produsele noastre fecale. Dar acestea ne aparţin!, ne zic Gilbert & George, nu vă fie frică de caca! Încearcă să ne prezinte acest mesaj, zic ei, într-o „lumină pozitivă”. Hermann Nitsch e un alt personaj/artist ciudat, care folosea excrement în context pseudo-religios. Acesta pare a fi mai puţin estet şi dar mai mult „nebun”. Îmi este dificil să înţeleg ce vrea să zică el cu pseudo-slujbele sale, pe care nu ştiu de ce le-aş studia.
Forma
Iată că ajungem şi la o lucrare de Jerzy S. Kenar, renumit mai ales pentru executarea unor mobiliere liturgice excepționale dar şi pentru sculptura sa religioasă. E vorba despre un havuz mai puţin obişnuit, la fel de mare şi foarte asemănător cu treaba mare semnată de Mătăsaru şi adusă cadou procurorilor corupţi de ziua procurorilor cinstiţi. Se pare că anume acest obiect şi l-a inspirat pe Mătăsaru întru făurirea lucrării proprii. Căcăcica semnată de Kenar (apropo, nu figurează pe pagina oficială din internet a artistului) e dedicată căţeilor din cartierul său şi este un reproş la adresa persoanelor care îşi scot câinii la plimbare, dar evită să şi cureţe din urma favoriţilor săi. Este o lucrare atât amuzantă cât şi ironică, dar nu şi bătăioasă, afirmă artistul. Havuzul a fost dezvelit de Ziua Independenţei SUA, în 2005, devenind rapid un spot turistic.
Cel mai mare rahat, aşa şi numit, executat vreo dată a ieşit de sub mâna lui Paul McCarthy. „Căcatul complex” e o structură gonflabilă uriaşă. Se zice că e cât un conac de mare. E renumită prin acea că la sfârşitul lui iulie 2008 (ce mai an a fost şi ăsta 2008!) a fost smulsă din curtea Centrului de artă contemporană „Paul Klee” din Berna şi dusă de un vânt năprasnic, asemeni unui ciulin, cam 200 de metri, până în curtea unui orfelinat. În drumul său a rupt o reţea de fire electrice şi a spart pereţii de sticlă a unei sere. Lucrarea poseda un sistem de siguranţă, care în mod normal, pe timp de furtună, dezumflă obiectul, dar, din motive necunoscute sistemul nu s-a declanşat. McCarthy este, dealtfel, autorul mai multor „căcaturi”, din felurite materiale şi dimensiuni, prezentate în mai multe oraşe ale lumii.
Sunt extrem de numeroşi artiştii care au sculptat căcăcele. Multe dintre acestea au fost executate în metale nobile, bunăoară aur şi acoperite cu diamante (Marco Evaristti), în bronz şi mai multe în ghips (Daniel Edwards), ş.a.
Există un talisman popular japonez numit Kin no unko (caca de aur). Talismanul are forma perfectă a conului de îngheţată, sunt de obicei din porţelan şi poleite, uneori chiar şi cu aur de 24 de carate. Versiunea mini costă doar 1 dolar. Preţul creşte în funcţie de volum. Se pare că acestea îşi datorează apariţia faptului că cuvântul japonez „unco” (caca) începe cu acelaşi sunet -oon- ca şi cuvântul care desemnează „fericire”, dar care se scrie cu un kangi diferit. Japonezii sunt încântaţi de aşa jocuri de cuvinte. În ulmii 10 ani, au fost vândute peste 2.5 miliane de talismane Kin no unko. Koji Fujii, preşedintele companiei Ryukodo, producătoarea talismanului, i-a destăinuit unui reporter de la Japan Times, că i-a venit ideea pe la finele anului 1999. "Japonia se afla în recesiune economică şi starea de spirit naţional era destul de deprimată. Am vrut să oferim un produs ieftin, care ar putea face oamenii să zâmbească."
Dealtfel, în cazul Japoniei există un bogat context istoric legat de cultul-caca. Printre multitudinea de zeităţi şintoise sunt şi câteva strâns legate de funcţiile organismului uman, supranumite „benjo-gami” (zeităţile veceului). Până nu demult figurine reprezentând aceste zeităţi se îngropau sub closet întru digestii sănătoase şi evitarea constipațiilor. Cel mai vechi exemplu înregistrat în cronicile japoneze este un zeu numit Haniyasu. Este menţionat în Şoki Nihon, un text din secolul al optulea. Haniyasu este venerat şi acum în templul Haruna, un lăcaş de cult bine-cunoscut în prefectura Gunma. Şi la buddhişti există câteva menţionări interesante în domeniu. Când maestrul Wen-yeni (Ummon, 864-949), fondatorul şcolii Yun, întrebat fiind de către un călugăr novice "Ce este Buddha?", a răspuns aşa: "Un băţ uscat de balegă."[2] Răspuns nu este deloc nonsens, ci o reamintire a învăţăturii lui Hsuan-Cien, tot el, Te Şan (781-867), cunoscut pentru arderea cărtilor sale religioase şi comentariilor Zen, imediat după Iluminarea sa. Se pare că Te Şan ar fi spus: "Buda este o bucată uscată de balegă de barbar, iar sfinţenia este doar un nume gol."
(Dacă tot suntem la japonezi, să amintim aici şi romanul Planeta Tokyo al româncei Claudia Golea. Protagonista poveştii trimite vrăjmaşilor săi felicitări pe care scrie urări de bine folosind căcat în loc de cerneală.)
Autorităţile locale din oraşul San Jose au plătit în 1997 circa $500,000 pentru o sculptură care a enervat lumea încă cu mult înainte de a fi edificată. Statuia lui Quetzalcoatl (pronunţat cheţ-ul-cvat-il), un antic zeu meso-american pre-aztec al creativităţii şi fertilității , a fost ridicată pentru a comemora patrimoniul cultural indian al oraşului. Creştinii fundamentalişti de extremă dreapta s-au simţit lezaţi şi au început să protesteze în felurite chipuri, bunăoară prin distribuirea de apocrife în care se stipula că Quetzalcoatl a fost o divinitate legată de sângeroase sacrificii păgâne şi că ridicarea sculpturii ar viola garanţiile oferite de constituţia Californiei, care stipulează că statul nu se va implica în promovarea unei religii în defavoarea alteia.
Important: Mişcarea a intentat un proces civil autorităţilor locale, însă acesta a fost respins de instanţă. Judecătorul a decis că sculptura este o operă de artă şi nu un artefact cultural sau simbol religios.
Dar, acum nici sanjosenii get-begeţi nu sunt mulţumiţi de sculptura respectivă (autor Eric Carlson). Mulţi dintre ei considera că această în loc să se asemene cu un şarpe încolăcit, pare mai mult a fi un rahat gigantic stilizat.
Se cuvine să amintim aici şi multitudinea Turnurilor Babel, de la Bruegel (1563) încoace până la obiectul iconic al constructivismul rus – Turnul celei de a treia internaţionale, semnat de Vladimir Tatlin. Oare de ce această construcţie a rămas doar în faza de proiect? Nu cumva s-au speriat liderii tânărului stat sovietic că n-o să fie bine înţeleşi? :) Turnul lui Tatlin, cât şi cel Babilonian sunt până în prezent replicate şi copiate... Sau, totuşi, se tot replică altceva?
Lectură adăugătoare
Despre caca şi artă, caca din artă, arta ca caca, etc. se poate scrie şi răsscrie şi niciodată termina. Dar, toate astea-s căcat! - vorba laureatului premiului Nobel pentru literatură Heinrich Böll. Mai ales că există deja cel puţin două tratate cât nu se poate de elocvente, care aduc în discuţie tematica excrementului în cultura noastră şi pe care mă grăbesc să vi le aduc în încheiere la cunoştinţă:
1.Poop Culture: How America Is Shaped by Its Grossest National Product [Cultura caca: sau cum America este formată de produsul său cel mai brut-al] Autor Dave Praeger, prefaţă Paul Provenza şi
2.Istoria căcatului, semnată de psihanalistul francez Dominique Laporte. Pe asta am şi răsfoit-o cândva, dar mă voi limita la a vă prezenta doar nota la ediţia engleză (apropo, cartea a apărut la cea mai prestigioasă editură academică sin SUA – MIT): Istoria căcatului e emblematică pentru suşa nebunatică şi aventuroasă a scrisului teoretic din 1970, care a încercat să facă un mariaj dintre teorie, politică, sexualitate, plăcere, experimentare şi umor.
[1] Ideology and Ideological State Aparatuses (1969)
[2] Sa pare că koan-ul trebuie răspuns doar folosind cuvântul „kanşikeţu” pentru sensul său "veritabil". Kanşikeţu a fost interpretat, în mod legitim, fie ca „băţ-caca uscat”, adică ceva folosit pe atunci cu acelaşi scop cu care folosim hârtia igienică; sau pur şi simplu ca un băţ de căcat (sau bălegar) uscat - o interpretare derivată după Ciuang-ţu: Unora le place să folosească expresia "băţ de căcat" când discută koan-ul respectiv, din cauza şocului pe care răspunsul respectiv îl produce, dar şi al elementului amuzant conţinut de acest răspuns, precum şi tipărirea cuvântului respectiv în texte considerate oarecum religioase.
Într-adevăr, acest răspuns ne parvine mult mai aspru şi mai tăios, cu toate acestea, a ne prinde în semantica acestuia, şi în discuţii îndelungate şi detaliate despre nuanţele subtile ale oricărui cuvânt dat, când, de fapt, ceea ce ni se cere cu adevărat, este o înţelegere germinală a conceptul de ansamblu, nu este nimic altceva decât o pierdere de timp şi crearea unor obstacole inutile pe calea cuiva spre Iluminare. /the-wanderling.com/
nu-chiar-Europa, ceva de genul excrementului. Rolul ei, însă, este foarte important: entitatea (Europa), fără acest excrement nu va reuşi să-şi construiască o identitate proprie, la fel precum şi "deşeurile" corpului uman sunt necesare pentru a reconstrui "identitatea" acestuia.
/Marina Gržnić, Ficţiune reconstruită. Europa de est, post-socialism şi retro-avan-garda./
Ţara asta e căcat...
/Sam Mendes, Away we go./
-Căcatul mă fugăreşte!- a răspuns zâmbind şi a alergat în direcţia budei... În acea zi după amiază în grupul celora care îşi aşteptau moartea [prin împuşcare] doar Zbyşek îşi ţinea capul sus...
/Stanisław Grzesiuk, Cinci ani de kaţet/
...cuvântul „căcat”... un cuvânt pe care, nu se ştie de ce, mamelor le este permis să-l pronunţe, iar copiilor le este strict interzis./
Cred că nu s-ar fi ruşinat să spună "căcat"... Acest cuvânt nu e prea potrivit pentru unchiul Albert, dar din gura lui, ar fi răsunat cu blândeţe, fără răutate.../
/Heinrich Böll, Casa fără stăpân/
Dadaiştii au atacat standardele convenţionale de estetică şi comportament mizând pe absurditate şi pe rolul imprevizibilului în creaţia artistică.
/din internet adunate/
Materie primă
La 1 aprilie 2011 instanţa de judecată a respins contestaţia lui Anatol Mătăsaru, lăsând în vigoare amenda de 900 lei pentru acţiunea sa din ziua profesionala a procurorilor, 28 februarie 2011. Nu este o glumă de unu aprilie, deşi, magistratul Ilaşco a gustat din plin în timpul şedinţei din hazul inerent al acestei acţiuni burleşti, râzând cu poftă şi chiar făcându-i observaţie poliţistului care a întocmit raportul în urma căruia s-a decis emiterea amenzii pe numele lui A. Mătăsaru, indicându-i că „demascat” nu e totuna cu „mascat”. O explicaţie posibilă al acestei decizii este, printre altele, şi dezinformarea magistraţilor. Dacă ar fi fost informaţi cum se cade, dacă ar fi ştiut despre CACArtă, sunt sigur că nici nu s-ar fi ajuns la amende. Prin CACArtă înţeleg obiecte şi acţiuni artistice pentru producţia cărora au fost utilizate materiile fecale şi care amintesc figurativ despre acestea sau, eventual, procesul digestiv. Obiecte/acţiuni care inevitabil ajung să fie discutate în mass-media în termeni de valoare bănească şi sunt, de obicei, reacţii de opunere ale indivizilor în faţa aparatelor represive ale statului, aşa cum le defineşte Louis Althusser.[1]
Aşadar, pe de o parte, voi încerca să informez, pe de altă parte, însă, nu mă pot abţine din a nu mă întrebă, dacă efectul pe care l-a provocat actul năzbâtios a lui Mătăsaru ar fi mai jinduit de un artist, decât, să zicem, un premiu întâi la un festival de artă contemporană puţin mediatizat, precum s-a întâmplat, bunăoară, acu doi ani în Riga, când lui Ivars Jansons i s-a acordat distincţia principală pentru o sculptură executată din excrement uman pur. Lucrarea, o movila de circa 2 metri înălţime, se dorea a fi o critică la adresa consumatorismului. „Ce n-ai pune în sistem, tot una iese”, îşi comenta Jansons lucrarea într-un interviu. Pentru a-şi edifica manopera a colectat timp de 3 luni la rând excrement de la spitalele şi închisorile capitalei Letone.
Dar poate mai bine ar fi fost dacă mulajul de caca, în loc să-i fie arestat, să fie vândut cu, să zicem, 2-3000 de lire sterline? Aşa s-a vândut produsul rezultat în urma funcţionării Cloacăi – Art(ificiale) – autor belgianul Wim Delvoye. Este vorba despre o instalaţie uriaşă, 10 metri lungime, care, efectiv, produce căcat! Într-un capăt al maşinăriei printr-un orificiu se toarnă aproximativ 8 litri de apă şi mâncăruri provenite de la un restaurant de lux din reţeaua SoHo. După 27 de ore, din celălalt capăt al maşinăriei, printr-o duză specială, ţâşneşte ceva extraordinar de asemănător cu excrementul uman. Sumele de bani oferite la licitațiile de obiecte de artă încep să intereseze opinia publică şi criticii de artă doar când acestea ating cote enorme sau, precum ziceam, când vine vorba despre obiecte de artă relaţionate într-un oarecare mod cu materiile fecale. Uneori tocmai preţurile piperate ajung să fie detaliul prin care o lucrare poate deveni renumită, cum s-a întâmplat, bunăoară, cu cele 90 de conserve produse de italianul Piero Manzoni. Inscripţia tipărită pe aceste obiecte glăsuieşte în mai multe limbi umrătoarele: „Căcat de artist, conţine 30 gr. Proaspăt conservat. Produs şi căpăcit în mai, 1961.” Fiecare conservă produsă de Manzoni s-a vândut cu preţul la zi a 30 gr. de aur. Idea era ca preţul conservelor să fluctueze în funcţie de bursa aurului. Aceste conserve au fost create, pe când Manzoni explora relaţia dintre producţia artistică şi cea umană. Conform Wikipediei, pe 23 mai 2007, o conservă din asta a fost vândută cu 124, 000 de Euro la casa de licitaţie Sotheby's, un preţ net mai mare decât preţul zilei pentru 30 gr. de aur. Nu se ştie dacă Manzoni şi-a imaginat vreo dată că un gram de caca proprie va ajunge mai scumpă de câteva ori decât un gram de aur. Se poate spune că valoarea de piaţă ale acestor obiecte de artă adaugă cert la forţa lor ironică. E de notat că unul dintre colaboratorii lui Manzoni, Agostino Bonalumi, a afirmat că Manzoni i-a tras pe toţi de sfoară, cică conservele lui ar fi conţinut plastic şi nu fecale, dar pe parcursul unei expoziţii ţinută la Museul de Artă Randers, o cutie din asta de tinichea a crăpat şi din ea a început să se scurgă ceva cu aromă dubioasă. Chestiunea conţinutului a fost, aşadar, rezolvată. S-a evaporat astfel şi aura falsului. Deşi s-au luat toate măsurile de protecţie a operei de artă, după un proces de judecată, declarat vinovat de neglijenţă, Muzeul a fost silit să cumpere cutia-rebut cu 50.000 €.
La fel şi sculpturile din băligar se bucură de preţuri hiperbolice. O copie a renumitei Venus de Milo, executată în baligă de pandă uriaşă de către chinezul Zhu Cheng a fost vândută unui colecţionar elveţian cu $45,000 SUA. Alt sculptor chinez, Zhao Bandi, despre care se zice că ori e avangardist genial, ori senzaţionalist vulgar, a generat împreună cu ucenicii săi zeci de mii de obiecte din excrement de panda. Printre acestea a fost şi o sculptură care a pus paie în focul mocnind al relaţiilor diplomatice dintre China şi Japonia. Sculptura reprezenta un soldat japonez care îşi ţine arma deasupra capului, în gest de predare. Artistul a afirmat că unele dintre lucrările pe care le-a vândut au atins cota de 4.500$ SUA.
Bustul ministrului Neozeelandez al agriculturii Nick Smith efectuat de Sam Mahon din băligar de bovină, a fost vândut pe TradeMe, o pagină de licitaţii din internet, cu 2200$SUA (NZ$3080). Acest portret este un comentariu al artistului la inabilitatea ministrului de a proteja apele insulei de poluarea provenită din murdăria organică de pe imaşuri. În descrierea pe TradeMe, Mahon scria că sculptura nu pute şi că va dura veşnic. Turtiţele de vacă au fost colectate de la o eco-fermă, pisate într-o maşină de măcinat cafea, (cu care mai macină şi acum cafea) şi amestecat cu răşină pentru a obţine un material mai plastic şi mai stabil în timp. În final bustul a fost bine lustruit cu ceară. Ministrul Smith a reacţionat destul de jovial, desciriind obiectul drept „artă defectă” şi amintind că a avut de înfruntat situaţii mult mai grave în cariera sa politică.
Desigur, se mai întâmplă ca preţul să fie trecut cu tăcerea, precum s-a întâmplat cu cea mai controversată lucrare prezentată la al 18-lea Salon de artă contemporană din Havana (2008), deşi are un titlu grăitor: „Valoarea privirii”. Este vorba despre o serie din 12 mici figurine zoomorfe, simbolurile horoscopului chinez, lucrate de Grethell Rasúa şi Luis Gárciga din propriile lor excremente.
Nu se ştie nimic nici despre comisionul pe care l-au primit (sau nu) grupul ceh Rafani, care în 2004, s-au prezentat în palatul Veletržní, unde se ţinea o expoziţie de artă cehă şi slovacă din anii şaizeci ai secolului trecut, făcându-şi trebile mari chiar pe podea, în mijlocul sălii de expoziţie. Membrii grupului şi-au descris acţiunea drept un performance artistic. A fost felul lor de a protesta împotriva conducerii Galeriei Naţionale din Praga. Se pare că o mai fac din când în când şi acum, dar obiectul protestelor sale fiind industrializarea artei.
Neamţul Dieter Roth e renumit pentru experimentele sale cu materiale ciudate. El e autorul unei serii de 250 de iepuraşi din căcărează şi paie, turnaţi într-o matriţă similară cu cea în care se toarnă renumiţii iepuraşi de ciocolată Lindt, dăruiţi copiilor în ziua de Paşti. Obiectele din această serie se mai pot procura şi acum, dar preţurile sunt oferite doar la cererea cumpărătorului.
După Roth, mai mulţi au modelat iepuraşi din căcărează. Artizana Susan Bell, bunăoară, mai sculptează din acelaşi material şi melci, broscuţe, felurite gângănii, dar şi figurine de miri şi mirese, asemănătoare cu acelea care în mod normal sunt turnate din zahăr şi plasate pe torturile de căsătorie. Spre deosebire de preţurile iepuraşilor Roth, preţurile produselor Bell sunt mult mai modeste şi accesibile cumpărătorului de rând.
În 2008, la Bienala Whitney, New York, Charles Long a imortalizat semnele lăsate de găinaţurile barzelor albastre pe cimentul debarcaderului de pe râul Los Angeles. Petele au fost transpuse şi în format tridimensional asemuindu-se oarecum cu figurile lui Giacometti. Materialul folosit la modelarea lor a fost molozul de pe malurile aceluiaşi râu. Un bloger descria fenomenul Long, drept „o veritabilă explozie de sublim degradant.”
Iar ca să revenim pe tărâmurile noastre, apoi plasticianul Ghenadie Popescu s-a făcut milionar cu o lucrare la compunerea căreia a folosit foi de tizic, pe care a scris în Braille cu alice de plumb Balada Mioriţa. Şi-a intitulat această lucrare pliantă „Dictionatrul român-moldovenesc”. Lucrarea a luat premiul Ministerului Culturii şi Cultelor din Romania - 25 milioane de lei vechi.
Să-i trecem în revistă şi pe englezii Gilbert & George care din 1983 au început să includă imagini de excremente în colajele lor. La mijlocul anilor 1990, cei doi au pornit ciclul „Fotografiile căcatului gol”. În aceste imaginii executate într-o stilistică asemănătoare cu vitraliile, ambii artişti apăreau uneori goi alături de hălci gigantice de caca. Prin aceste lucrări se încerca aducere în discursul public a două tabu-uri odată, care garantat ar fi ofensat spectatorul: 1. De ce acest cel mai universal dintre materiale e atât de marginalizat în discursul artistic? 2 Există ceva fundamental religios în felul în care ne ferim de produsele noastre fecale. Dar acestea ne aparţin!, ne zic Gilbert & George, nu vă fie frică de caca! Încearcă să ne prezinte acest mesaj, zic ei, într-o „lumină pozitivă”. Hermann Nitsch e un alt personaj/artist ciudat, care folosea excrement în context pseudo-religios. Acesta pare a fi mai puţin estet şi dar mai mult „nebun”. Îmi este dificil să înţeleg ce vrea să zică el cu pseudo-slujbele sale, pe care nu ştiu de ce le-aş studia.
Forma
Iată că ajungem şi la o lucrare de Jerzy S. Kenar, renumit mai ales pentru executarea unor mobiliere liturgice excepționale dar şi pentru sculptura sa religioasă. E vorba despre un havuz mai puţin obişnuit, la fel de mare şi foarte asemănător cu treaba mare semnată de Mătăsaru şi adusă cadou procurorilor corupţi de ziua procurorilor cinstiţi. Se pare că anume acest obiect şi l-a inspirat pe Mătăsaru întru făurirea lucrării proprii. Căcăcica semnată de Kenar (apropo, nu figurează pe pagina oficială din internet a artistului) e dedicată căţeilor din cartierul său şi este un reproş la adresa persoanelor care îşi scot câinii la plimbare, dar evită să şi cureţe din urma favoriţilor săi. Este o lucrare atât amuzantă cât şi ironică, dar nu şi bătăioasă, afirmă artistul. Havuzul a fost dezvelit de Ziua Independenţei SUA, în 2005, devenind rapid un spot turistic.
Cel mai mare rahat, aşa şi numit, executat vreo dată a ieşit de sub mâna lui Paul McCarthy. „Căcatul complex” e o structură gonflabilă uriaşă. Se zice că e cât un conac de mare. E renumită prin acea că la sfârşitul lui iulie 2008 (ce mai an a fost şi ăsta 2008!) a fost smulsă din curtea Centrului de artă contemporană „Paul Klee” din Berna şi dusă de un vânt năprasnic, asemeni unui ciulin, cam 200 de metri, până în curtea unui orfelinat. În drumul său a rupt o reţea de fire electrice şi a spart pereţii de sticlă a unei sere. Lucrarea poseda un sistem de siguranţă, care în mod normal, pe timp de furtună, dezumflă obiectul, dar, din motive necunoscute sistemul nu s-a declanşat. McCarthy este, dealtfel, autorul mai multor „căcaturi”, din felurite materiale şi dimensiuni, prezentate în mai multe oraşe ale lumii.
Sunt extrem de numeroşi artiştii care au sculptat căcăcele. Multe dintre acestea au fost executate în metale nobile, bunăoară aur şi acoperite cu diamante (Marco Evaristti), în bronz şi mai multe în ghips (Daniel Edwards), ş.a.
Există un talisman popular japonez numit Kin no unko (caca de aur). Talismanul are forma perfectă a conului de îngheţată, sunt de obicei din porţelan şi poleite, uneori chiar şi cu aur de 24 de carate. Versiunea mini costă doar 1 dolar. Preţul creşte în funcţie de volum. Se pare că acestea îşi datorează apariţia faptului că cuvântul japonez „unco” (caca) începe cu acelaşi sunet -oon- ca şi cuvântul care desemnează „fericire”, dar care se scrie cu un kangi diferit. Japonezii sunt încântaţi de aşa jocuri de cuvinte. În ulmii 10 ani, au fost vândute peste 2.5 miliane de talismane Kin no unko. Koji Fujii, preşedintele companiei Ryukodo, producătoarea talismanului, i-a destăinuit unui reporter de la Japan Times, că i-a venit ideea pe la finele anului 1999. "Japonia se afla în recesiune economică şi starea de spirit naţional era destul de deprimată. Am vrut să oferim un produs ieftin, care ar putea face oamenii să zâmbească."
Dealtfel, în cazul Japoniei există un bogat context istoric legat de cultul-caca. Printre multitudinea de zeităţi şintoise sunt şi câteva strâns legate de funcţiile organismului uman, supranumite „benjo-gami” (zeităţile veceului). Până nu demult figurine reprezentând aceste zeităţi se îngropau sub closet întru digestii sănătoase şi evitarea constipațiilor. Cel mai vechi exemplu înregistrat în cronicile japoneze este un zeu numit Haniyasu. Este menţionat în Şoki Nihon, un text din secolul al optulea. Haniyasu este venerat şi acum în templul Haruna, un lăcaş de cult bine-cunoscut în prefectura Gunma. Şi la buddhişti există câteva menţionări interesante în domeniu. Când maestrul Wen-yeni (Ummon, 864-949), fondatorul şcolii Yun, întrebat fiind de către un călugăr novice "Ce este Buddha?", a răspuns aşa: "Un băţ uscat de balegă."[2] Răspuns nu este deloc nonsens, ci o reamintire a învăţăturii lui Hsuan-Cien, tot el, Te Şan (781-867), cunoscut pentru arderea cărtilor sale religioase şi comentariilor Zen, imediat după Iluminarea sa. Se pare că Te Şan ar fi spus: "Buda este o bucată uscată de balegă de barbar, iar sfinţenia este doar un nume gol."
(Dacă tot suntem la japonezi, să amintim aici şi romanul Planeta Tokyo al româncei Claudia Golea. Protagonista poveştii trimite vrăjmaşilor săi felicitări pe care scrie urări de bine folosind căcat în loc de cerneală.)
Autorităţile locale din oraşul San Jose au plătit în 1997 circa $500,000 pentru o sculptură care a enervat lumea încă cu mult înainte de a fi edificată. Statuia lui Quetzalcoatl (pronunţat cheţ-ul-cvat-il), un antic zeu meso-american pre-aztec al creativităţii şi fertilității , a fost ridicată pentru a comemora patrimoniul cultural indian al oraşului. Creştinii fundamentalişti de extremă dreapta s-au simţit lezaţi şi au început să protesteze în felurite chipuri, bunăoară prin distribuirea de apocrife în care se stipula că Quetzalcoatl a fost o divinitate legată de sângeroase sacrificii păgâne şi că ridicarea sculpturii ar viola garanţiile oferite de constituţia Californiei, care stipulează că statul nu se va implica în promovarea unei religii în defavoarea alteia.
Important: Mişcarea a intentat un proces civil autorităţilor locale, însă acesta a fost respins de instanţă. Judecătorul a decis că sculptura este o operă de artă şi nu un artefact cultural sau simbol religios.
Dar, acum nici sanjosenii get-begeţi nu sunt mulţumiţi de sculptura respectivă (autor Eric Carlson). Mulţi dintre ei considera că această în loc să se asemene cu un şarpe încolăcit, pare mai mult a fi un rahat gigantic stilizat.
Se cuvine să amintim aici şi multitudinea Turnurilor Babel, de la Bruegel (1563) încoace până la obiectul iconic al constructivismul rus – Turnul celei de a treia internaţionale, semnat de Vladimir Tatlin. Oare de ce această construcţie a rămas doar în faza de proiect? Nu cumva s-au speriat liderii tânărului stat sovietic că n-o să fie bine înţeleşi? :) Turnul lui Tatlin, cât şi cel Babilonian sunt până în prezent replicate şi copiate... Sau, totuşi, se tot replică altceva?
Lectură adăugătoare
Despre caca şi artă, caca din artă, arta ca caca, etc. se poate scrie şi răsscrie şi niciodată termina. Dar, toate astea-s căcat! - vorba laureatului premiului Nobel pentru literatură Heinrich Böll. Mai ales că există deja cel puţin două tratate cât nu se poate de elocvente, care aduc în discuţie tematica excrementului în cultura noastră şi pe care mă grăbesc să vi le aduc în încheiere la cunoştinţă:
1.Poop Culture: How America Is Shaped by Its Grossest National Product [Cultura caca: sau cum America este formată de produsul său cel mai brut-al] Autor Dave Praeger, prefaţă Paul Provenza şi
2.Istoria căcatului, semnată de psihanalistul francez Dominique Laporte. Pe asta am şi răsfoit-o cândva, dar mă voi limita la a vă prezenta doar nota la ediţia engleză (apropo, cartea a apărut la cea mai prestigioasă editură academică sin SUA – MIT): Istoria căcatului e emblematică pentru suşa nebunatică şi aventuroasă a scrisului teoretic din 1970, care a încercat să facă un mariaj dintre teorie, politică, sexualitate, plăcere, experimentare şi umor.
[1] Ideology and Ideological State Aparatuses (1969)
[2] Sa pare că koan-ul trebuie răspuns doar folosind cuvântul „kanşikeţu” pentru sensul său "veritabil". Kanşikeţu a fost interpretat, în mod legitim, fie ca „băţ-caca uscat”, adică ceva folosit pe atunci cu acelaşi scop cu care folosim hârtia igienică; sau pur şi simplu ca un băţ de căcat (sau bălegar) uscat - o interpretare derivată după Ciuang-ţu: Unora le place să folosească expresia "băţ de căcat" când discută koan-ul respectiv, din cauza şocului pe care răspunsul respectiv îl produce, dar şi al elementului amuzant conţinut de acest răspuns, precum şi tipărirea cuvântului respectiv în texte considerate oarecum religioase.
Într-adevăr, acest răspuns ne parvine mult mai aspru şi mai tăios, cu toate acestea, a ne prinde în semantica acestuia, şi în discuţii îndelungate şi detaliate despre nuanţele subtile ale oricărui cuvânt dat, când, de fapt, ceea ce ni se cere cu adevărat, este o înţelegere germinală a conceptul de ansamblu, nu este nimic altceva decât o pierdere de timp şi crearea unor obstacole inutile pe calea cuiva spre Iluminare. /the-wanderling.com/
sâmbătă, 2 aprilie 2011
Magistratul Ilasco condamna,apoi studiaza cazul.
vezi aici : Sentinta de 1 aprilie !
la 1 aprilie instanta mi-a respins contestatia si a lasat in vigoare amenda de 900 lei pt protestul de ziua profesionala a procurorilor de 28 febr 2011 si anume pt ,,kex,, si sacul cu ,,heroina ,, care ulterior politistul Chihai le-a clasificat ca huliganism nu prea grav,-art.354 CC a RM cu incalcarea normelor de etica si morala.
Dar,socot ca dupa decizia magistratului Ilasco cu noua guvernare nimic nu s-a schimbat ce tine de dreptul la Libertatea de Exprimare.
Ma tem sa nu ajung cu ,,kexul si sacul cu heroina,, de la Curtile nationale la Curtea Europeana.
keks si heroina de ziua porcurorilor !
marți, 8 martie 2011
Earthlings - Shaun Monson (2006) - a must see documentary.
...it also depicts abuses beyond factory farming, such as gratuitous beatings at a hog farm...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
